Hasmas, Piatra Singuratica

Data publicarii 6/10/2007, Adaugat de: Irina Cristian Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

In Hasmas, la Piatra Singuratica, exista o micuta cabana de munte la poalele unei stanci pitoresti . Intr-o permanenta cautare a locurilor mai putin cunoscute ale Romaniei, in dorinta de a arata si altora cat de frumoasa este tara pe care o locuiesc, am aflat de ceva vreme si imi doream in mod deosebit sa ajung in Hasmas, la Piatra Singuratica, o micuta cabana de munte la poalele unei stanci pitoresti in curmatura dintre culmea Hasmasului Mic si cea a Hasmasului Mare. Si iata-ne porniti vineri dimineata din Bucuresti, fara sa fi studiat cu prea mare atentie drumul ce-l aveam de facut, spre orasul Balan, cea mai nordica localitate a bazinului Ciucului, la 42 Km nord de Miercurea Ciuc; cu opririle si vizitele colaterale, achizitia alimentelor pentru trei zile si alte pauze neprevazute, drumul ne-a costat cu totul vreo 8 ore de condus tihnit. De Lacul Rosu a auzit mai toata lumea. Rezervatie naturala, punct de maxima atractie al turismului romanesc, aflat la intrarea in impresionantele chei ale Bicazului, lacul s-a format in 1837 prin bararea naturala a paraului Bicaz in urma unei alunecari de teren de e versantul muntelui Ucigasul. Are o suprafata de 13 ha si o adancime maxima de 12 metri.

O plimbare cu barca printre varfurile arborilor subacvatici conservati inca, e de neuitat. Dar poate putini stiu ca deasupra acestui lac, dincolo de peretii inalti ai cheilor Bicazului, se intind niste munti minunati, cu poieni imense adapostind stane de oi si mici izvoare, cu copaci solitari, cu noroc scapati din calea traznetelor , cu stanci numai bune de catarat si cu culmi crenelate, niste munti putin umblati, cu paduri salbatice, racoroase: Muntii Hasmas. Din Hasmas isi trage apele Oltul, si o face cu suficienta putere incat sa razbata in diagonala pana la Dunare. Noi am decis sa urcam din orasul Balan ; pentru ca voiam sa ajung la Piatra Singuratica si pentru ca ne era mai accesibil. Vazut intr-o dupa amiaza de vineri a lunii mai, Balanul, un micut orasel fost minier intinzind blocuri subtiri de-a lungul strazii principale la poale de munte, pare toropit intr-o perpetua duminica de vara. E atestat din 1850, sub numele de Balana (169 de familii), ca oras format exclusiv din familiile lucratorilor in mina, dar originile lui sunt ceva mai vechi, legate de descoperirea zacamintelor de cupru de catre un pastor roman, Ion Oprea ce-si mana turmele pe deasupra obarsiilor Oltului.

Legenda spune ca pastorul ar fi vazut ceva stralucind in piatra unei stanci inalte, si urcand cu greu pana acolo, ar fi reusit sa doboare cu barda un bulgare stralucitor; l-a luat in desaga si cintit fiind, l-a predat oficialitatii Scaunului secuiesc Odorhei, primind in schimb o renta viagera drept rasplata. Explotare sistematica a zacamantului a inceput in 1803, cand Tezaurariatul minier din Viena a preluat teritoriul minei; de-a lungul anilor, mina a fost privatizata, schimbind nenumarati proprietari. Si iata-ne azi, calatori indepartati care aflam despre istoria acestor locuri de prin carti, minunandu-ne in fata frumusetii naturale crestata din loc in loc de urmele sterile ale exploatarilor miniere. Exclamatiile mele incantate de frumusetea si noutatea peisajului nu-l trezesc pe Ducu care-si face in dreapta siesta de dupa-amiaza. In oras coabiteaza romani si unguri; sus la cabana, aveam sa auzim in aceste 3 zile hasmasene numai ungureste vorbindu-se si aveam sa presupunem ca este limba folosita default. Conduc cu ochii dupa un marcaj de inceput de traseu, il zaresc pe zidul unei case, cam sters de ploi si vanturi, intorc masina si pornim pe un drumeag neasfaltat, ingust, insotind un parau, spre munte, printre case.

Gasim un loc ingust si cat de cat adapostit in care inghesuim masina , mancam ceva si pornim la deal, cu niste rucsaci imensi si, din start, pe o poteca gresita. Ratacitul marcajului avea sa ne dea de furca in repetate moduri si in zilele urmatoare. Cu limba scoasa de un cot, ne intrebam la o raspantie pe care din cele 3 potecute nemarcate sa purcedem, cand ne-a scos din belea un copilandru ce alerga pe dealuri ca un fluture. Si uite asa am urcat un versant arupt de tot, prin padure, printre brazi bicisnici si haini care nu s-au indurat de epiderma noastra sensibila de oraseni. Dar sus, am dat intr-o poteca buna, pe coama unui picior de munte, umbrita verde crud de copacii prospat infrunziti, si pe care am mers o bucata de drum ca la plimbare. Dealtfel, pana la cabana Piatra Singuratica (1420 m altitudine) am mers de placere, bucurandu-ne de toata natura din jur. Cabana arata ca in pozele care-mi inspirasera calatoria; infipta la picioarele Pietrei Singuratice, un manunchi de stanci ca niste turnuri care imdiat ne-au imbiat sa le urcam, e o cabana de lemn simpla cu 2 camere cu priciuri, cu cu un pret de cazare derizoriu . (nu-l spun). Ne-am intins cortul, am luat un gura de palinca bistriteana sa ne incalzim, si-am urcat pe un grohotis pana la mijlocul stancii; cum se intuneca, am amanat pentru ziua urmatoare urcusul.

Noaptea ne-a fost lunga si plina de somn odihnitor. Cand, in toiul noptii m-am trezit si am scos nasul afara, am vazut stelele ! Atat de aproape, si atat de stralucitoare. Le-am recunoscut, de cand nu le mai vazusem! Astea sint stelele de la munte, curate, licarind foarte aproape de tine, pe un cer stralucitor de negru. In oras stelele astea nu exista. N-ai sa le vezi niciodata. Si-am adormit la loc, in sacul de puf, cel mai calduros somn din toate petrecute pe munte. Dimineata soarele a inceput sa incalzeasca cortul, am facut ochi si am baut o cafea fierbinte la primus; cu cateva de-ale gurii in rucsacel, am pornit usurel spre Hasmasul mare (1793m) , cu gand s-ajungem in poiana Mezied; dar n-avea sa fie asa, ratacirile repetate ale discretului marcaj banda rosie, poienile mari care te imbiau la pauze (lungi si dese, chia marilor succese), cautarea cu disperare a iesirii marcate dintr-o astfel de poiana plina de casute parasite de ciobani, ne-au venit pana la urma de hac.

Pentru cel ce stie zona sau se orienteaza bine si cu inspiratie, Hasmasul se poate face intr-o zi, cu plecare din Lacul Rosu si ajuns in Piatra Singuratica. Pentru cel ce bajbaie, intreprinderea asta devine poveste. Am avut de gand sa ajungem macar deasupra lacului, dar am lasat-o pe alta data (cand vom pune tabara la lac si vom face trasee in zona) si ne-am intors, printre petice de zapada ascunse prin padure si tufe de flori albastre catifelate adiate de vantul ce curgea printre nori albi, pufosi; ne-am lasat bronzati de soarele fierbinte, si-am ajuns la cabana odihniti. Seara am urcat pe Stanca. Ne-am catarat, mai bine spus, si treaba asta m-a scos din amorteala. Partea neasteptata a fost cand , grupul de pusti de vreo 13 ani, vecinii nostri unguri de la cabana, care in papuci, care in opincute cu talpa subtirica de cauciuc, ne-au depasit zburand pe coltisorii de stanca, in timp ce noi inaintem prudent, pe deplin posesori constienti ai varstei mature pe care o aveam. N-as putea spune ca nu le-am invidiat putin bravada, vorbaria vesela neintrerupta, cheful de viata si lipsa totala, inconstienta poate, de teama pe care le-am tot observat cat am stat in preajma lor. Si mi-era dor de toate acestea, cand erau si ale mele, si de entuziasmul naiv cu care urcam potecile, acum in urma cu, NU multi ani. De pa varf am admirat un frumos apus de soare, calcarele luminate in rosu, si Ceahlaul umbrit misterios in miazanoapte. A doua zi pe un soare care ne imbia la plaja, am facut o scurta excursie pe Hasmasul mic, am citit intr-o poiana linistita si-am ascultat cucul cantand.

Multi cuci in zona si foarte cantatori in perioada asta. La cabana am servit o salata de varza productie proprie si nuci sparte intre doua pietre, ne-am luat rucsacii in spate , la revedere de la cabanierul ungur ras in cap si de la craniul (de urs poate, c-am auzit ca erau multi in zona) agatat deasupra usii de la cabana, si-am pornit-o la vale. Tocmai urcasera pe un povarnis o caruta plina cu saltele, ne-am uitat un pic socati cum trageau caii pe o panta atat de abrupta; se innoia cabana ! Era un soare de sarbatoare, sarbatoare fara nume la un capat de lume; de mult nu mai avusesem atata liniste la munte si atata senzatie de tihna .

Ma abtin sa spun daca la introarece am avut sau nu probleme cu re-gasirea marcajului. Nu de alta, dar montaniarda din mine s-ar face de ras. Aveam sa regasim masina cu tabla incinsa in soare, sa admiram o gagicuta ce-si infigea cu mare grija niste tocuri cui printre pietrele drumului de munte intr-un echilibru extrem de fragil. Era duminica, sarbatoare. Si dupa un drum lung , aveam sa regasim Bucurestiul deja in plina vara, cu oameni speriati de caldura brusca .

Cheile Orzei, cele mai inguste chei din Bucegi

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

Ialomita izvoraste dintr-o pestera din masivul Bucegi: Pestera Ialomitei. Dupa aceea, o ia ne-linistita la vale. Se lateste in lacul Bolboci, dupa care se subtiaza ca sa treaca prin cheile Zanoagei si apoi rasufla usurata la Scropoasa. (lac cu 6 ha suprafata) .

Pasemite nu stie de cheile Orzei care o asteapta la o aruncatura de bat mai la vale. Intre peretii ingusti si inalti, firul de apa mai ca-si da sufletul, nu mai oglindeste cerul si abia mai respira subtire. ( scriind aceste randuri imi amintesc brusc de fascinatia mea de copil de a privi in ape oglindirea cerului nemarginit; mi se parea pe vremea aceea ca cel mai frumos lucru din natura este cerul si incercam sa patrund adanc cu ochii in el, cat mai departe, sa despic straturi peste straturi de albastru si uneori, uimita, descopeream o pasare mica cat un punct infim negru intr-un imens albastru).

Cheile Orzei sint cele mai inguste si spectaculoase chei din Bucegi. De-a lungul lor (aproximativ 1 Km) merge o “poteca” suspendata, construita din barne pe schelet metalic, folosita de muncitorii de la baraj; cheile nu sint in traseul marcat.

Barajul de la lacul Scropoasa a fost contruit in 1930, are o inaltime de 27 m si o lungime de coronament de 6 metri.
Am ajuns acolo intr-o frumoasa zi de primavara, care se intampla sa fie pe la inceputul lui februarie anul curent. Din Moroieni, venind dinspre Targoviste, drumul face stanga pe un drum forestier spre taberele Caprioara, Cerbul si Vanatorul, cam 7 km. Merg cu un prieten proaspat proprietar de permis auto si de Renault Megan, exersam pornirea din rampa si am usor emotii pe portiunile mocirlos inghetate.

Tabara Vanatorul e pustie, nu avem unde si nici ce manca.
Pornim spre cabana Scropoasa, poteca urca lejer, zapada e doar putina. Ba mai gasim si flori. Frecvent, atentionari de “Zona frecventata de ursi”.La o raspantie, poteca marcata face dreapta si urca muntele Orzea pentru a cobora apoi spre lacul si cabana Scropoasa.
Noi continuam urcusul, cautam putin poteca si intram in cheile Orzei, monument geologic; Sint foarte inguste, iar o platforma care sustine poteca din barne le strabate la o inaltime considerabila deasupra apei. Lemnul e ud, alunecam din cand in cand; uneori rasare soarele si lumineaza peretele de stanca; e frumos; in partea de sus, exista un tunel care strabate muntele si razbate direct la lac. Desi nu avem frontale, speram sa fie deschis sa putem trece dincolo; ar scuti o coborare pana la bifurcatie si apui urcusul pe traseul marcat. Ca sa nu mai vorbesc de “aventura” de a trece fara lumina printr-un tunel ingust si marunt, pe alocuri mai mic decat un stat de om.
Din pacate la cativa metri de intrarea in tunel, o poarta metalica sanatoasa ne taie hotarata calea si degeaba o mangaiem si rugam, nu se deschide asa ca cedam cu intelepciune, facem cale intoarsa, urcam muntele prin zapada care se topeste, trecem pe versantul nordic ceva mai inzapezit, H isi pune parazapezile, eu prefer sa merg cu grija cat sa nu-mi intre zapada in bocanci.La cabana Scopoasa nu mancam pentru ca nu e nimeni; Nici macar urme in fata cabanei nu sint; lacul e verde, “scaldatul interzis”, doua rate salbatice aterizeaza pe apa si plutesc straine si singure; cam pustiu.

Un gratar ars si ruginit, niste scaune asteptand mesenii, apa curge de pe acoperisul cabanei, si noi stam si mancam o banana ratacita prin rucsac si o bucata de graham cu seminte de dovleac.

Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la vremurile de glorie ale cabanei, cand grupuri de turisti cu fesuri colorate , cu rucsaci cu cadru exterior de aluminiu si cu corturi in forma clasica , nu de iglu populau vecinatate cabanei. Altitudine 1205 m, 80 de locuri de cazare; toate goale.

Nici tipenie de om.

Culori de aur in Cozia

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor. 2006.

Muntii Cozia, masiv delimitat in vest de muntii Capatanii prin culmile Frasineiului (aici se gaseste cunoascutul schit de calugari Frasinei unde accesul femeilor nu este permis), Dosul Pamantului si Plaiul Mesteacanului, vegheaza de veacuri, (bineinteles ) defileul batranului OLT. Il vezi de departe, ca pe o cetate cu varf stancos si poalele imbracate de paduri.

Un munte cu un climat ceva mai bland, poate si datorita izolarii sale si altitudinii maxime de doar 1688m , cu poteci largi la poale, ca niste vechi drumuri de carute pe care, mergand acum cateva saptamani imi imaginam cum defilau meditand cu sute de ani in urma, calugarii manastirilor TURNU si STANISOARA.
Dealtfel zona nordului Olteiei este vestita prin vechile ei asezari monahale, printre acestea numarandu-se si Manastirea Cozia, ctitorita in urma cu mai bine de 600 de ani de Mircea cel Batran. Manastirea are zidurile scaldate de apele adanci ale Oltului, si intre zidurile ei linistite s-au format de-a lungul anilor mii de calugari.
Intamplarea a facut sa o revad intr-o zi de sambata, cand traficul turistic era maxim, oamenii se perindau cu aparate foto pana in fata altarului, cateva fotografii in fuga, amintiri langa o icoana decolorata si apoi ieseau, aruncau un banut in fantana norocului si paraseau lacasul pentru o mai savuroasa bere la terasele de langa asezamant.
Un mic anunt , la intrarea in biserica anunta ca “in sfantul locas nu se oficiaza casatorii”. Am pornit mai departe , catre manastirea TURNU, cu chiliile ei sapate in piatra muntelui. Accesul cu masina este foarte usor, treci Oltul mai sus de Cozia pe baraj si faci stanga pe langa tabara cu acelasi nume; dupa un mic tunel sapat in stanca ai ajuns.
Cladita la poalele Stancii Lui Teofil, intens traficata de creinciosi de pe la orase, manastirea Turnu este intr-o din ce in ce mai evidenta evolutie spre spiritualitatea moderna si nu s-ar putea spune ca dispretuieste binefacerile modernitatii; langa micile casute ale calugarilor se ridica semeata o constructie termopanata, catre care accesul strainilor este strict interzis. Ar fi meschin sa ma plang, m-am bucurat ca am putut lasa masina in incinta manastirii, intr-o larga parcare.
Nu zabovim prea mult aici, si incepem un urcus pe branci , printr-o vegetatie bogata, pe triunghi rosu care marcheaza ceea ce, dupa 4 ORE de chin si desfatare vizuala totodata, aveam sa simt ca este Golgota noastra. Traseul acesta, pe “cumpana apelor” , care duce de la Manastirea Turnu pana sus la cabana Cozia (1573 m altitudine) se numeste Drumul Soimilor; si sincer, mi-as fi dorit sa fiu soim!

A fost cea mai frumoasa padure de toamna pe care am vazut-o vreodata; un soare linistit patrundea printre frunzele dese si totul era AUR! Abia mai sus, in zona fagilor, padurea a devenit desfrunzita, rece, tulpinile cenusii si netede lasau sa patrunda printre ele un soare galbui si indiferent si un miros de iarna. Frunzele cazute formasera un covor gros , rosu, care ne ingreuna urcusul. Si cum dintr-o parte se adunau nori negri de furtuna, se pusese si un vant aspru care te patrundea pana-n oase si care intr-o clipa alungase ultima urma de vara . Pe cat era de frumos peisajul, pe atat de mult urca adrenalina vazand norul negru ce se lasa dinspre munte si drumul ramas pana la statia meteo Cozia.
La cabana am ajuns pe intuneric, si ca prin urechile acului am scapat de ploaia ce a inceput sa cada imediat ce ne-am lipit de soba fierbinte din sala de mese.
Cabana Cozia are 50 locuri de cazare; e recent renovata, camerele sint foarte bine izolate , captusite cu lemn iar un foc din 3 busteni de fag in soba de teracota, facut inainte de culcare a produs atata caldura incat a fost la un pas de a ne face sa ratam un somn binemeritat. Din pacate, cabana nu are apa, iarna singura sursa fiind la bucatarie. De pe Cozia peisajul este superb; asta o stiu eu, pentru ca am mai fost; dar a doua zi peisajul era o ceata groasa, laptoasa si incapatanata. Asadar, n-am vazut nimic decat o droaie de catelusi pe langa cabana. Pe Cozia poti urca si cu masina, exista un drum forestier destul de bine intretinut. Nu insa si pe zapada. Deasemenea, pentru iubitorii de senzatii tari, exista si un traseu nemarcat, cu portiuni de catarare, pe Coltii Foarfecii. Acest traseu incepe de langa Manastirea Stanisoara.
Noi am coborat pe marcaj Banda Rosie, pana la manastirea amintita mai sus, un drum frumos, picant, destul de solicitant; o ceata cenusie aducea o atmosfera tarkovsky-ana; In curtea manastirii un calugar isi tragea alene picioarele culegand din cand in cand cate o para cazuta pe jos; bune perele, moi si dulci; nu am considerat inoportun sa-mi astampar setea si foamea cu cateva.

De la Stanisoara spre Turnu, poteca e lata si la curbe intarita cu piatra; cu simt de raspundere construita; te poti plimba pe ea chiar si cu bicicleta. Si usor accesibila pentru orice varsta.

Si as mai aminti un detaliu simpatic: la un moment dat, pe un stejar batran, erau 3 marcaje alaturate: Rosu, Galben si Albastru.
Si as mai spune si despre cabanier, care o data la 2 saptamani urca la cabana pe traseul Stanisoara. Iarna , mai ales, e greu si ne povestea ca nu de putine ori s-a intamplat ca, din cauza viscolului si a zapezii mari, sa faca in loc de 4 ore, o zi intreaga pe drum.
Greu de imaginat o astfel de viata, cand stai intr-un confortabil habitat artificial.

Rarau, on si off-road

Publicat in Ghidul Romanilor, 2007.

Mic jurnal de Bucovina
Ziua 3

De ce am inceput cu ziua a treia-a? Poate pentru ca in toate povestile 3 e numarul norocos, poate ca sa ma joc, poate pur si simplu… au fost 5 zile, de fapt, insa intr-una n-am facut nimic.

Toate s-au petrecut la poalele Raraului, muntele simbol al Bucovinei . Fiecare dimineata o petreceam privind varful Rarau si padurile de la poale. Fiecare pranz il luam pe prispa inaltata a cabanei si in lipsa de altceva ne clateam ochii cu varful Rarau.
In fiecare seara urmaream luna cum inainta in mica despartitura dintre varf si un varfulet de deal ce se interpunea intre noi si munte, se ascundea in padure si iesea pe partea cealalta.
Intr-o singura zi am urcat. Si aceasta a fost a treia.

Ne-am urcat in Renault-ul vechi de 20’jde ani, am coborat in Campulung, cativa Km spre stanga si iata-ne pe drumul forestier ce urca din Pojorata la cabana Rarau. Ca sa fiu sincera, planul era sa ajungem pe Giumalau ( cu care aveam eu o socoteala mai veche) ; era un soare strident, desi inca dimineata; drumul forestier plin de gropi ne-a pus sangele in miscare si ne-a dezmortit muschii bratelor in rotirile rapide ale volanului.
Vaci prin tufisuri, paraie cristaline, aerul mirosind a rasina. Sa urc cu masina pe munte, rusinos lucru pe care, acum cativa ani n-as fi crezut sa-l fac. La un moment dat drumul ajunge pe partea sudica a muntelui si da intr-o sa ce face legatura intre Rarau (la est) si mai greoiul lui vecin, Giumalau de la vest.

De aici porneste traseul spre varful de 1857 m; dar ceva (un soi de lene) se pune de-a curmezisul in mine; oprim masina in drum (ocazie cu care il si blocam) si ne punem la sfat. N-am chef. Pur si simplu, ma terifiaza ideea de a ma duce pana pe varful plicticos si a ma intoarce pe acelasi traseu . Nu ma recunosc, si totusi asta simt.
Ca un fel de pacaleala, hai sa mergem pana la cabana-hotel Rarau (inca 2 km) si vedem pe urma.
Bineintele ca nu ne-am mai intors si pana la urma am reusit sa-mi si iert lasitatea J
Un tur al Pietrelor Doamnei (1643m) (pe cruce albastra) si o urcare pe Piatra mica ne-a satisfacut oarecum nevoia de miscare.
De sus, peisajul era tare fain. Incercarea de a ajunge pe Piatra Mica pe o potecuta nemarcata s-a vazut poticnita intr-o saritoare deasupra careia trona un colt de stanca, cazut nu stiu de unde intre alti 2 colti si infipt acolo.
Un fluture galben se alinta la altitudine pe niste crengute de jneapan; am alergat putin dupa el pana i-am vanat o imagine in format digital. Ce s-o fi intamplat cu el in crunta furtuna care a incepul la, cam o ora dupa intalnirea noastra?
Un alpinist pregatea traseele pentru concursul de catarare ce va incepe intr-o saptamana. Grupuri de pusti in tenisi se intreceau in bravuri tocmai pe acolo; crapaturi imense in stanca aduceau spre suprafata un aer rece-ingetat si umed.
Pietrele Doamnei. Am auzit de ele intr-un text didactic, in scoala primara. Imi amintesc si acum senzatia vizuala care mi-a ramas in urma textului lui Geo Bogza: In alte locuri pot fi munti mult mai mari sau fluvii mai puternice, marea sau oceanul, aici Raraul reprezinta dimensiunea fundamentala a lumii, latura cosmica a vietii si a istoriei.
Pietrele Doamnei, stanci golase si stranii, ale caror legende s-au pierdut in uitarea timpului si in trecerea oamenilor … Legenda flacarilor ce izbucneau din inima muntelui cand cineva incerca sa gaseasca comoara ascunsa de domnita ce fugea ingrozita din calea turcilor s-a sters… incet, dupa ce multi din cei care au pornit incautarea acestei ravnitei comori si-au gasit linistea de veci pe munte, nestiuti…

Trei limbi de foc, se zice, că se ivesc din pământ îndată ce începi a săpa, ş-apoi s-arată ştima comorii. Atunci urlete şi vaiete s-aud în văzduh, şi, de-i ziuă, soarele se întunecă, şi, de-i noapte, stelele s-ascund şi furtunile pornesc din câteşpatru colţuri ale ceriului, ş-apoi în praf şi pulbere se prefac oasele nenorocitului ce-a cutezat să atingă odoarele domneşti. (Convorbiri literare, anul II, nr. 6, 15 mai 1868.)

Stima comorii s-a ascuns astazi inapoi, in haurile muntelui, si tinerii ce trec razand pe poteca pietruita nici ca gandesc la asa lucruri fantastice.
Norii se aduna, tuna bubuind. Cheia in contact, rasucita cum trebuie si fuga, catre vale; coboram spre sud, pe langa schitul Rarau, prin satul Chiril in Valea Bistritei Aurii.
Drumul si tunetele ne dau dureri de cap dar asta nu inseamna ca nu ne oprim sa ne potolim setea in jgeabul unui izvor curat si sa mai fac cate o poza doua, catre Giumalaul atacat de nori, catre pajistile verzi strident sau catre un cal acoperit cu folie de plastic pentru a-l apara de ploaie.
Chiril, dreapta, Zugreni , rulam pe asfalt spre Vatra Dornei si catre preparatele delicioase cu smantana . Ploua urat, cade grindina mare, Bistrita e murdar-ciocolatie de la viiturile namoloase de pe munte.

In Dorna asteptarile gastrice nu ne sint inselate. Papilele gustative inebunesc cu totul la contactul cu ardeiul iute, lacrimam si transpiram in timp ce o ploicica iute vine si se duce .

Dar…
Podul din Iacobeni e rupt. Asta inseamna ca drumul catre casa, scurtul drum prin pasul Mestecanis ce ocoleste Raraul pe la est ne face cu mana si ne spune “Adios!”. Politia rutiera ne redirectioneaza prin Holda si apoi Ostra; nici n-am auzit de ele, cautam pe harta, mai e mult pana in Campulung, mult si e deja seara. Noua ruta traverseaza zona de conjunctura intra Rarau si muntii Stanisoarei, la est de cel dintai; adica exact diametral opus . Revenim in Zugreni, Chiril, noroc ca nu mai ploua; dar Bistrita e involburata si pamantie, din padurile de brad se ridica valuri de ceata, atmosfera e halucinanta.
Trecem prin Crucea, fosta exploatare miniera. Paragina, o mare paragina.
Drumul prin acele sate uitate intre munti (Ostra, Tarnita, Stulpicani) e renovat ( ce noroc! ) dar e al naibii de salbatic, si parcus dupa apusul soarelui iti scoate in fata imagini … provocatoare: constructii miniere si cladiri parasite, ca dintr-o tara a nimanui, incremenite intr-o moarte infailibila (citesc ceva mai tarziu ca din Tarnita s-a exploatat minereu de uraniu, si , ca fapt divers, lucratorii ieseau la pensie cam pe la 30 si ceva de ani), un cal tacut si fantomatic in mijlocul drumului, in bezna unei paduri (bine ca n-am dat in el); o forma alba , ivita din bezna unei margini de sat, pe care in cautarea mea interioara de a o asocia cu ceva cunoscut o facusem sa fie un semn de cale ferata. (cu toate ca logica din mine imi semnaliza o ineptie) si care s-a dovedit a fi un fund de vaca .
Frasin si revenirea in civilizatie. Inca 16 Km pana in Campulung + inca 5 pe drumul de munte spre cabana. Ajungem rupti la 22.30 dupa ce-am ocolit, pe toate partile posibile, muntele simbol din sudul Bucovinei.Noroc ca podul rupt de viitura din Vama (intre Frasin si Campulung) fusese redat circulatiei cu o zi inainte, ca altfel cred ca vizitam in noaptea asta si vestitele manastiri din nordul Bucovinei .

Un ochi rade, altul plange

Publicat in Ghidul Romanilor. 2006.

Sa inchidem ochiul stang si sa privim cu ochiul drept, cel vesel-optimist.

Plecam intr-o sambata dimineata, 5 intr-o masina frumoasa…cu muzica buna, si multa veselie spre Balea, cu trecere prin Vidraru; ne propunem sa ajungem seara la Caltun, iar a doua zi sa atacam Negoiu. Ma ia cu tremurici in stomac cand ma gandesc ca o sa fiu iar in inima muntelui. Abia astep! La Vidraru e senin si frumos, plin de oameni relaxati, care se trag in poze ca sa aiba amintiri fumoase; barajul se vede intins, si linistit, coplesitor; statuia de tinichea, la picioarele careia si urcam ca sa admiram panorama, il vegheaza “plina de energie”. Mananc un porumb copt si unul fiert (50 mii impreuna); buni, chiar buni!

Mai departe.
Drumul serpuieste, cu intoarceri neasteptate, admiri cascada din fata si brusc iti dispare din campul vizual; o cauti si o gasesti fix in spatele tau ; deschideri largi, pajisti verzi, cate un norisor apare de dincolo de creasta; FRUMOS! Circuli alaturi de alti iubitori ai muntelul, spre lacul Balea; Tunelul lung…si la capatul lui, TRANSILVANIA!
Un alt aer, o alta lumina, cam inorat si cetos, e drept, e si un pic de zapada pe marginea drumului; dar nu ne lasam coplesiti de nimic; ne dam catrafusele jos si hai in cabana, unde ne echipam de drum, bem o cafea pe terasa si admiram lacul , nu mancam prea mult sa nu ne vina greu urcusul; alaturi, un grup de cehi (cred), slabi, cu picioare lungi si subtiri, pline de muschi, cu priviri vii si cu rucsaci imensi; e si o fata printre ei, balaie, cu trasaturi cam aspre dar cu o fatza atat de plina de viata incat e foarte frumoasa. Pornim!

Abia pornim ca se porneste si ploaia. Ne punem goretex-uri, pelerine, parazapezi si continuam. Nu ma afecteazaprea mult ca ploua, sint destul de bine echipata; din cand in cand cate un fulger, dar e ok; In creasta insa, ajungem cu totii cam flescaiti. La fiecare pas pe care-l fac, apa imi trece printre degetele, de sub talpa deasupra talpii; cand ridic piciorul se scurge inapoi; Asta se intampla in bocancul meu, de parca talpa mi-ar fi un filtru actionat de un piston; apa circula in voie curatindu-mi spatiile dintre degete; ma simt curata, nu si uscata insa! Decidem: coboram si ne incercam norocul in Crai!
Go back; ne ia ceva timp sa ajungem inapoi jos; fulgera si se cam simte; inteleapta hotarare, zic eu; Jos sintem uzi pana in chiloti, ne inghesuim in masina…si hai!
Oprim pe o pajiste insorita si inverzita, proapat cosita, sa mancam; Muntele se vede foarte fain, senin spre est, negru spre apus. Ne intindem toate lucurile la uscat, sacii de dormit, si ne relaxam fericiti.

Merg desculta prin tarana, iarba cosita miroase crud, dulceag, si rustic. Dintr-un magazin satesc imi cumpar niste papuci de plastic la 50 mii, dumnezeiesti, si renunt la bocancii de aproape 4 milioane.

Seara ajungem in Plaiul Foii, punem corturile pe intuneric, dorm in masina, ghemuita pe scaunul din dreapta, dar dorm ok. Dimineata dupa un mic ness cu un strop de palinca de prune, pornim spre “lanturi” cu speranta ca “the yahoo thunderstorm” or sa ne lase in pace astazi; De la jumatatea lanturilor facem cale intoarsa: vine nor negru de peste munte, nor negru si dinpre fagaras; mai mult ca sigur ca de unul din ele nu vom scapa); coborarea pe lanturi nu mi se pare asa de grea cum credeam ca e; Prima ploita ne prinde in refugiul Spirlea, o lasam sa treaca si coboram apoi la cort; un “2 litri” de lapte de la o stana cu vaci ne mangaie stomacelele; admiram caii care pasc liberi si matasosi in lumina soarelui de seara, si vacile blande care se lasa mulse in mijlocul drumului.

La cabana Plaiul Foii mancarea e buna si diversificata: “fasolea in paine” arata exotic, bulzul este MARE si fierbinte, creasta Craiului se vede stancoasa , senina si proaspat spalata. In Bucuresti ne intoarcem cu trenul, R si D raman in Sinaia; Cum sa spun, suntem norocosi pana la capat si prindem ca prin minune rapidul de Cugir, intarziat , la o ora (si anume 22) cand nu mai aveam nici o speranta sa gasim ceva spre Bucuresti)
A fost frumos! Sincer!

Si acum …
inchidem ochiul drept si relatam ce a vazut ochiul stang pesimisto-carcotas: Plecam cu o mica intarziere din Bucuresti; La Vidraru e plin de romanasi.
Ce fac? Nu-I greu de ghicit; se dau jos din masini si fac poze; unii urca pana sus la statuie; fac poze, normal; mananca porumbi fierti; fac si eu poze, mananc si eu porumb.

Cand cobor, imi pica ochii intr-un colt la lacului, pe “o chestie” imensa, inecata, putrezita si umflata, plutind printre “pet-uri” adunate de curenti. Cred ca e o vaca, totusi este doar o speculatie de-a mea, n-as baga mana in foc; deasupra, fix deasupra, o reclama la restaurantul “plutitor”de pe lac, cu “preparate traditionale” si o sageata in jos care ne indica directia: 300 m pe lac; ce FRUMOS!!! Deja imi lasa gura apa…
Mai sus, serpentine, serpentine, tunel, capatul si luminita din capatul tunelului (stiu, super cliseica “sintagma”, dar ce sa fac, mi s-a infipt bine in cap in ultimii ani). Ce era la luminita din capat? CEATA, PLOAIE, maldare de zapada de o parte si de alta a drumului; fuga in cabana sa ne echipam de drum, comandam niste cirbe pentru inceput dar in urma unei “altercatii” cu sefu-ospatar sintem dati afara din cabana; servim totusi o cafea si ne uitam la lac “printer picaturi”; ma uit si la oameni: ma amuza; coboara ca niste robotei, pe marginea lacului, fac cateva poze si urca la loc; e ciclic,. Toti fac asa; ma intreb ce gandesc…J Pe langa mine trece un tata de familie, in papuci, cu burta in fata si cu un zambet fara adancime insa plin de siguranta pe chip; in urma lui vin o femeie blond-vopsita, fara expresie pe fata, FARA EXPRESIE, de parca n-a avea nici un gand in cap; ma uit la ea si ma infior; si o fetita tinuta de mana, care nu stie ce sa creada; e putin derutata. (sint rea? ) el merge inainte si stie bine ce e cel mai bine pentru familia lui. Isi tarsiie calcaiele papucilor si zambeste.

Pornim spre creasta, ne ploua pana sus, ne ia naiba de frig, ne ingheata degetele de la miini si ne flutura apa prin bocanci; daca ar fi lapte cred ca s-ar face unt la cat o filtrez printre degetele de la picioare; In cresta , cand ne uitam la ce ne asteapta, facem cale intoarsa; N-am zis ca ne dam batuti, si “facem cale intoarsa si pornim spre Piatra Craiului). Intr-o pajiste din Podisul Transilvaniei, pe langa satul Carta, oprim, scoatem totul la uscat, ca tiganii, si ne simtim bine. Seara ajungem in Plaiul Foii, punem corturile pe intuneric, dorm in masina, ghemuita pe scaunul din dreapta, am sacul de dormit ud rau si spre dimineata ma ia un tremurat de nu ma vad; mai am si gatul intepenit, scaunul unui “peujeut 307” nu e cel mai confortabil pt somn.
Ma energizez cu un mar si un nes cu palinca, “Romanian rustic coffee”.
…….. Aici partea e comuna cu cea de mai sus; ……..

La coborare din Crai: ne luptam in sabii, ma urc pe niste trunchiuri de fagi tineri cazuti peste parau si ma dau huta tinandu-ma de crengi de brad, alunec si cad; incerc si reusesc sa trec peste frustrarea ca n-am ajuns pana in creasta, dar ma bucur ca mi-a placut traseul si-mi propun sa vin cu proxima ocazie, si sa-mi iau si bicicleta cu mine!
Admir animale domestice in semisalbaticie: cai care pasc printre masini si gunoaie, vaci blande care se lasa mulse fara pudoare in mijlocul drumului, un tauras in momente de intimidate cu o vaca neagra, admir spiritul “gospodar” al celor care si-au plantat ZECI de corturi pe aici si pe langa corturi copacei si plante si gardulete… Ce sa mai zic; ma grabesc sa ajung la servici, MA TOT UIT LA CEAS CA E TARZIU SI M-AM INTINS CU SCRISUL CAM MULT, nu-I asa :) ?

Finalul e comun cu cel de sus.

Si acum, deschideti ambii ochi! Un ochi plange, altul rade. Intrebare: CE FAC CEI DOI OCHI IMPREUNA?

In varful Bucegilor

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor. 2007.

Idea de a-mi petrece weekendul intre zidurile paralelipipedice ale cetatii nu fusese deloc una fericita. Caldura ma ucisese. Cascade de sudoare curgeu de pe mine, voia buna se stingea incet, incet.

Asa ca duminica, la ora 5 cand ceasul a sunat indiferent, desi rupta de oboseala, m-am urnit din pat, mi-am gatit ceva pentru la munte si am plecat.Cafeaua slaba si aerul racoros mi-au adus zambetul pe fata. Conduceam cu o stare de libertate si seninatate in minte cum nu mai simtisem de ceva timp. La 9.30 eram la baza potecii ce urca din telecabina din Busteni pana la Babele. Nu-mi stabilisem un traseu clar, aveam la mine o carte, o revista foto si izoprenul pentru lenevit la soare pe platou.

Jepii mici (asa se numeste traseul de sub telecabina Busteni), desi poate cel mai solicitant dintre traseele de patrundere in Bucegi dinspre Valea Prahovei, era, ca de obicei, tranzitat de grupuri de turisti, ca un bulevard.
In general evit acest traseu, tocmai din cauza ca, fiind atat de accesibil, ai sanse sa intalnesti oameni care n-au nici o treaba cu muntele. Insa fiind singura, am ales sa urc pe o cale cunoscuta, pe unde nu puteam avea mari surprize iar riscul era redus spre zero.
Intr-adevar. Surprize n-am avut. Clasicele grupuri de pantofari, asa cum ii numesc cei care mai merg pe munte pe ratacitii pe poteci montane cvasi-turisti, incaltati in adidasi firavi, umpleau poteca raspandindu-se pe vale. Treceam pe langa ei si, fara sa vreau auzeam replicile lor taraganate ; o doamna in opincute rosii isi felicita fiul, un pusti acneic care daduse drumul dintr-un casetofon portabil unor racnete maneliste
”Bravo, bine ca ai pus niste muzica! “

Fortandu-ma sa scap cat mai repede de grupurile galagioase, treceam pe langa ele in viteza maxima iesindu-mi din ritm, lucru care, pana la urma, s-a simtit: oboseala m-a cuprins spre sfarsitul traseului, insa ma pot lauda ca, strangand din dinti sa ies cat mai repede de pe ruta ultra circulata, am urcat in 2 ore si jumatate traseul preconizat pe marcaje ca fiind de 4-5 ore.
Cand incepusem urcusul, chiar la intrarea in padure, am salutat un tip care manca linistit sandwisuri, asezat pe o buturuga. (pe munte, cei care se intalnesc se saluta chiar daca nu se cunosc).
Mai sus m-a ajuns din urma, am schimbat cateva cuvinte si a mers mai departe; insa la iesirea din padure m-a asteptat si drumul in ziua aceea l-am continuat impreuna.
Eu voiam sa ajung la Omul, singura insa nu m-as fi hazardatt la o coborare lunga catre sfarsitul zilei riscand sa ma prinda noaptea. El nu mai fusese niciodata pe varful Bucegilor.
Asa ca propunerea mea l-a tentat, si dupa o ora de plaja la Caraiman, ne-am pus lucrurile in rucsac si am pornit.

Am ocolit Babele la mica distanta, m-a intristat sa vad Sfinx-ul, monument al naturii, calarit de turistii ajunsi cu telecabina pe platou, si care se voiau imortalizati alaturi sau pe colosul de piatra.
Vanturile si lipsa de respect a oamenilor il degradasera. L-am lasat in urma si am mers mai departe. Poteca pe platou, pe drumul de vara, e SUPERBA.
La un moment dat, dupa Costila, face o curba larga spre stanga din care poti vedea Acele Morarului iar in vale se zareste poteca marcata serpuind pe Valea Cerbului. Apoi poteca de platou se inscrie intr-un urcus lejer spre cel mai inalt varf al Bucegilor, Omul (2504m).

Aici era plin. Oare de ce ma mai mira acest lucru?
Am baut un ness, dulce ca sa-mi refac glicemia, am mancat turtele mele de graham, nelipsite de la munte, am admirat muntii din jur, am aruncat cu regret o privire catre turnurile Malaiestului (pe unde mi-ar fi placut sa cobor) si am pornit-o la vale intr-un soare bland ce-si incepuse drumul spre apus. Poteca pe Valea Cerbului ne-a purtat prietenos, crutandu-ne genunchii, pana in Busteni.Pe un tapsan inierbat ne-am jucat cu niste magarusi pofticiosi. Ceva mai jos, am stat vreo 15 minute sa admiram un urs ce pastea linistit pe versantul opus, dincolo de valea putin adanca, sub Acele Morarului. Avea blana de pe gat alba. Cel putin asa se vedea de la distanta de la care-l observam, o ceafa argintie.Apoi am coborat tacuti, pana in drumul ce face legatura intre Busteni si Gura Diham.

Era plin de corturi pe pajiste, oameni alungati de caldura in mijlocul naturii.Veneam de undeva de sus si incheiam excursia in fata garii. Unul pornea spre Brasov, altul spre Bucuresti. O zi frumoasa, inedita, scurta si lunga in acelasi timp, o zi in care am ras din toata inima, am transpirat cu fiecare bucatica de epiderma, am tras de mine, o zi de la care nu asteptam nimic deosebit si care , in darnicia ei, mi-a redat toata seninatatea din mine.

Pe poteci stancoase, in Crai

Un articol de Irina Cristian, publicat in Ghidul Romanilor. 2007.

Pentru mine, Craiul (Piatra Craiului) este muntele care poate oferi totul; de la pasunile verzi care imbraca poalele stancariei dinspre vest, presarate cu mesteceni albi si branduse, la grohotisurile interminabile unde-ti infrangi instinctul de conservare si te lasi sa aluneci pe pietre ca pe zapada; drumetului de week-end, mai mereu grabit, Craiul ii ofera padurea racoroasa dar si creasta alba, cu hornurile ei stancoase, soarele arzator la propriul, naluca unei capre negre, peisajele incredibile spre Fagaras, Iezer, Bucegi si Leaota, Postavaru, Piatra Mare, satele din valea Branului.

Cu atentie daca privesti din creasta Nordica, zaresti Cetatea taraneasca de la Rasnov, micuta, cocotata pe un deal, cetatea atat de semeata daca mergi la poalele ei sa o admiri.

Am cunoscut Craiul in timpul studentiei, si l-am indragit pe loc; imi amintesc cum, cand mergeam la munte, imi lipeam palma cat puteam de strans de piatra alba, sa-I simt pulsul, viata din ea. Am invatat sa respect muntele, sa-l iubesc, sa-l admir si sa ma tem de el. Am invatat asta nu din carti, ci mergand pe potecile lui.
Tot acolo, am cunoscut cea mai mare curatenie a sufletului, a gandurilor, a inimii, a trupului chiar (minunata si revigoranta e baia intr-un izvor sloi de gheata, dupa un drum pe care il termini obosit, transpirat); si tot pe munte am experimentat cea mai mare acuitate a perceptiilor sensitive, a mirosului, a culorilor, a sunetelor de tot felul, a frigului si a arsitei, a setei, a foamei, a dragostei. Muntele te apropie de viata, de viata ta, de viata altora, cum poate nimic altceva nu o face. Pentru ca muntele te curata, te curata de tot balastul si te lasa proaspat si copil. Te invata sa iubesti si sa respecti. Pe munte, oamenii care se intalnesc pe traseu se saluta, si isi vorbesc ca vechi prieteni de parca s-ar sti de cand lumea. Mi-era dor, un mare dor de Crai. Imi doream din toamna sa merg sa dorm in creasta, de cand imi luasem un sac de dormit din puf si voiam sa-l testez. Am plecat insa sambata, abia pe la pranz spre Zarnesti; eram obositi tare dupa o saptamana de servici.

Am parcat masina la Cabana Gura Raului, si am inceput urcusul spre cabana Curmatura (1470m) spre seara; in larga poiana a Zanoagei am trecut printre mioriticele turme de oi, (aurii in lumina soarelui ce se apropia de apus) si de porci rozalii. La Curmatura, am facut un popas de 15 minute, incercand sa obtinem ceva informatii despre traseul spre refugiul Varful Ascutit, despre ora la care se face bezna, am cumparat si o harta si am mai avut si timp sa admiram cetele de turisti galagiosi din jurul cabanei; si-am pornit. Stiam ca ne va prinde noaptea pe drum, ne astepta un urcus de vreo 3 ore, parte prin padurea deja aproape neagra, parte pe poteca stancoasa si abrupta, cu traversari de grohotis. A fost frumos, desi pe ultima parte greu. Ne-am straduit putin sa ne mentinem moralul cand, la ultimul indicator, unde speram sa ne anunte un 5 minute pana la refugiu, am aflat ca mai avem vreo trei sferturi de ora.

Frontala n-am aprins-o, am urcat la urmele de lumina ale crepusculului, sperand intr-un rasarit de luna. N-a fost sa fie, insa am preferat sa ma orientez la doza de lumina pe care mi-o oferea natura, ca sa pot avea o vedere de ansamblu. Daca as fi aprins frontala, as fi cautat la raza chioara marcajul, din piatra in piatra, fara sa mai pot percepe ceva dincolo de cercul de lumina al lanternei. Astfel, cu ceva experienta mai veche in traseu, am reusit sa ajungem pe la 11 noapte sus in crasta, la Varful Ascutit. Refugiul micut era plin ochi. Noroc ca aveam cort; in vantul aspru care batea cu putere, am reusit intr-un final sa-l agatam pe o fasie de 1,5 metri de asa numit pamant (stancos), intre stanca si refugiul .
L-am ancorat de colti de stanca, iar pe marginiile foliei spulberate de vant, am pus pietre sa tina cat de cat. Cu greu si doar daca erai norocos, reuseai sa infigi cat de cat un cui care sa si reziste. La un moment dat, imi ingetasera atat de atre degetele ca n-am mai putut sa le misc, iar dintii imi clantaneau incontrolabil; dar eram vesela si cand ne-am pus izoprenele in cort, si ne-am desfacut sacii, deja eram ca acasa, chiar daca vantul sufla din toate partile prin interiorul cortului. Nu-mi luasem sacul de puf, n-am vrut sa car mult bagaj; aveam cel mai subtire sac al meu, unul de vara, si un costum-salopeta de schi; am crezut ca n-am sa pot dormi de frig; dar, bagata in sac, cu cagula din polar pe cap, am adormit instantaneu, si pana dimineata am gustat unul dintre cele mai dulci somnuri ale mele.


Chiar daca dimineata ma dureau toate oasele, eram totusi odihnita; ne-am facut o cafea la primus, am mancat ceva, ne-am strans locuinta mobila si am pornit .
Am ales sa parcurgem o portiune de creasta si sa coboram pe la Turnuri spre cabana Curmatura, un traseu de coborare frumos, cu portiuni expuse, care cu siguranta nu te lasa sa te plictisesti. In plus, iti ofera si satisfactia unei coborari macar un pic piperate, in care te mai tii de un lant, mai incaleci o stanca, mai intalnesti clasicii pantofari care nu stiu unde merg si ce-I asteapta si te intrebi ce-o fi cu ei pe acolo; dar nu-ti permiti sa te bagi prea tare, pentru ca sint insotiti de un ghid bun cunoscator in ale muntelui (iertata-mi fie malitiozitatea, nu stiu insa daca si in ale naturii umane; am auzit povesti cu oameni care nu mai fusesera pe munte si care au ramas blocati de spaima, agatati de un lant infipt in stanca, negasind puterea sa se mai miste nici inainte nici inapoi, si care au stat asa mult si bine; nu insa totul trebuie luat in tragic, nu? De ce sa nu privim lucrurile cu o doza mai mare de derizoriu?)

La cabana o pauza bine meritata, cu bere, ceai cald, mancare si leneveala. Am admirat cei doi Saint – Bernard indolenti si rasfatati , si un cuplu de batrani batrani ce coborau de pe munte; el, doar in pantaloni scurti, etala un corp ca de piatra, ea, ca o tinerica, purta un rucsac sanatos peste un costun de baie ce imbraca un corp bine format, si tanar . Au mers sa dibuie un cui pe care-l batuse el in sindrila cabanei, acum cine stie cati ani. Pe munte, ai ocazia sa gasesti atat tineri care-si incrusteaza numele in scoarta copacului (fara sa stie ca asa il omoasa) sau si-l picteaza cu vopsea pe stanca cenusie, cat si veterani, ce vin aici sa regaseasca potecile dragi si cabane la a caror constructie, poate, au contribuit. Si unii si altii strabat muntele, il impart; iar muntele ii primeste pe toti, asa cum stie el. Am coborat prin prapastiile Zarnestiului, chei inguste, spectaculoase, pline de trasee de alpinism si care ofera privirii, ca intr-o sectiune, marturii ale proceselor de formare a acestor munti minunati. La iesirea dintre peretii de calcar, o pancarta apela la intelegerea turistilor de a nu deranja linistea locului cu masinile lor, si o bariera frumosa, nou vopsita, bloca accesul auto in chei. Parcarea de langa, era plina.

Cei cativa kilometri pe care i-am mai avut pana la masina i-am parcurs destul de repede. Genunchiul ma durea din ce in ce mai tare. Am plecat lasand muntele pulsand de viata in spate, ne-am urcat in masina si-am luat calea Bucurestiului, oras batran care ne astepta cu bratele deschise; sper ca ma voi smulge din imbratisarea lui seaca si caniculara cat mai curand pentru o alta iesire.

Toamna, in Piatra Craiului

Articol publicat in Ghidul Romanilor. 2006.

Am mai coborat cativa pasi; peisajul era minunat, trebuia sa-l vad in intregime. Ma oprisem fascinata si … admiram…

cand deodata s-a auzit metroul, venind, si marea aceea imensa- imensa de oameni a inceput sa forfoteasca fericita.

In ciuda febrei musculare am coborat scarile si m-am amestecat printre ei. Ieri eram in Crai. Poate ar trebui sa-mi scriu impresiiile la fata locului, defazarea chiar si cu o zi imi perturba perceptiile.

Eram in Crai, cum spuneam, si totul era simplu. N-am sa spun cum ma simt eu pe munte; ma tem sa nu fiu prea poetica, ori astazi poezia se mai ascunde doar prin manuale, pe buzele vreunul indragostit demodat dar indraznet si poate pe coardele unei chitari in vreun refugiu din creier de munte. Un strop de cinism este indispensabil pentru un strop de atentie.

Si pentru ca nu stiu exact cum sa leg lucrurile despre care vreau sa vorbesc, am sa le insir cu virgula si liniuta, in continuare: *Traseu prima zi: Plaiul Foii – refugiul Diana – Braul Caprelor- La Gavan –Padina Popii –Diana- Plaiul Foii.

*Traseu a doua zi: cautare prin padure a potecii nemarcate catre Ref. Sperantelor, intalnirea primei “momai” din cariera mea turistica (momaie =gramada de pietre care marcheaza o poteca)- Ref Sperantelor, coborare pe Jgheabul Nisipos.

*Febra musculara, ceea ce mi-a dat o senzatie plina de munte.

*Intersectarea cu mai multi participanti la Maratonul Pietrei Craiului, figuri eterogene de la “foarte bine antrenatul-foarte bine echipatul” pana la “hai sa vedem si noi cat ne tin curelele”. As mai vrea sa scriu despre:

*Cum miroase aerul pe munte (dar oare cum sa scriu despre asta?! ), despre cum iti bate inima, si cum iti curge transpiratia pe fata si despre impulsul subit de a trage un chiot de bucurie…

*Si despre cum e sa mergi pe un traseu nemarcat, sa te bucuri de el si sa te intrebi ce ai facut cu simtul pericolului, oare pe unde l-ai pierdut ?

*Si despre maratonistul care dupa 5 ore de alergat singur prin padure (maraton=38 KM) si care in timp ce ne depasea pe poteca pieptisa spre Diana ne-a marturisit intr-un acces confesional ca”asta e incercarea vietii lui” si a trecut mai departe..

*Si despre pustii care coborau in nas pe grohotisul Braului Caprelor cu rucsacii aprovizionati varf cu bere. *Si despre scarile “sisifice” de lemn infipte in efemera poteca a padinii popii.. Deasemenea, mi-ar placea sa scriu si despre:

*Cum e sa iti dai drumul pe grohotis ignorand instinctul de conservare

*Cum e sa mergi noaptea prin padure si sa canti cat te tin plamanii pentru ca un pui de frica sta pe langa tine si vrea si el sa creasca mare. *Despre cum e sa mergi pe o poteca si dupa o cotitura a stancii sa dai nas in nas cu linistea in timp ce ochii se focuseaza cu greu pe intinderea alba a stancariei

*Despre cum e sa te bucuri de soare pe undeva pe creasta incercand sa te cuibaresti cum poti mai bine intr-o scobitura a stancii si sa-ti infigi mainile in manusi…si despre inca vreo cateva lucruri…dar ma tem sa nu fiu prea poetica! :D Pa! A doua zi a nins la munte.

Ziua Nationala la cabana Negoiu.

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor. 2006.
E 7.45 dimineata si un ger care n-a apucat sa fuga odata cu noaptea printre brazi imi ingheata degetele. Respir pana-n adancul plamanilor aerul rece cu un usor miros de rasina, linistea si forta muntelui.padurea vuieste in surdina din vaile pe unde curg paraie.Ma uit la creasta zimtata a Strungii Ciobanului, de sub Negoiu, la vaile largi; nu e multa zapada si vremea e perfecta pentru urcat pe varf. La cativa zeci de metri de refugiu e cladirea cu priciuri; acum cativa ani chiar era folosita, am dormit intr-un noiembrie in ea, e drept , intr-un frig cumplit insa tot era mai bine decat acum, cand sta sa se darame.

Cabana Negoiu e cam la 150 de metri distanta de la refugiu, la o altitudine de 1546. “In 1881 Siebenburgische KarpathenVerein (SKV, Societatea Carpatina Transilvaneana) ridica prima casa de adapost de pe muntele Serbota. Inaugurarea are loc la 10 septembrie, Negoiu fiind considerata prima cabana din Fagaras” citesc pe Alpinet. In timp a fost loc de popas pentru primii calatori care au batatorit potecile muntelui. Acum e o constructie solida din piatra si beton, cu doua etaje, si 149 locuri de cazare in camere de 2-10 paturi, cu dus cu apa calda(poti beneficia de el contra sumei de 40 000 lei vechi), cu sala de mese incapatoare si calda, si curent electric de la microhidrocentrala proprie.

Langa cabana a inceput un caine sa urle si ceilalti il acompaniaza prin latraturi. Pe langa mine trec grupuri, in drum spre Negoiu. Cum stau nemiscata, nu ma vad si-I petrec cu privirea si ma cuprinde un soi de regret ca nu am echipament de iarna. Vremea e perfecta pentru urcat pe varf,zapada mica si inghetata, numai buna pentru coltari si fara risc de avalansa. Ma impac totusi cu gandul ca am o viata intreaga in fata, nu merita sa risc, sa ma grabesc; e mai intelept sa am mai intai o pregatire fizica si echipamentul de rigoare.

Ieri am incercat totusi sa urcam pe Serbota; act de curaj, sau de inconstienta? Cert e ca fara nici un fel de echipament de iarna , s-ar putea spune ca ne-am pus intr-o oarecare masura viata in mainile norocului. Pe poteca erau urme de urs, inghetate, probabil cu cateva zile in urma posesorul lor urcase in creasta. In momentul in care pojghita de gheata nu mai putea fi sparta decat cu pioletul unuia dintre baieti, am decis sa coboram la cabana. Aveam sa aflam mai tarziu ca , la Balea, in noaptea dinspre sambata spre duminica un veteran salvamontist si-a pierdut viata intr-o actiune de recuperare a echipamentului unui turist salvat in caldarea Capra. Lungi discutii si regrete in miez de noapte; e bine sa urce oricine pe munte, oricat de neavenit? E drept sa-si piarda viata un batran om al muntelui incercand sa indrepte greselile unui “inconstient” care poate nici nu realizeaza ca moartea a trecut pe langa el? Ce e bine si ce nu, ce e drept si ce-I nedrept e greu de spus,iar in lipsa unor masuri bine gandite si bine aplicate poate ca nu mai are nici o importanta sa venim cu astfel de judecati postume. De cand merg pe munte am invatat un lucru: Muntele , are viata si legile lui.

Si mai presus de toate daca vrei sa te primeasca, ar fi bine sa-l respecti. Cand esti pe teritoriul lui , sa ai in suflet teama si indrazneala in acelasi timp. Iar prin teama nu inteleg in nici un caz lipsa curajului. Ma duc sa beau o cafea in cabana; mai arunc o privire Negoiului luminat de soare si ma patrund de o senzatie pe care n-o pot defini, ceva ce seamana cu un inceput de viata, simt ca mi se umple sufletul cu o bucurie puternica.

Penteleu, un revelion inghetat

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor. 2006.


Se apropie sarbatorile, Craciunul, revelionul, intalnirile cu familia, colindele… Planificam plecari , ne dam peste cap sa rezervam ceva pentru noaptea de revelion . Ieri m-am intalnit si eu cu prietenii mei, sa vedem in al noualea ceas unde ne petrecem sfarsitul de an, si, uite asa, mi-am amintit de anul trecut. A fost in Penteleu.

A fost pentru prima data cand nu m-am interesat unde ma duc, nici cum va fi, nici care sint exact conditiile, nici cum e drumul, si in mare masura, nici cu cine voi petrece inceputul Unui An Nou. Si-am plecat, 6 oameni, cu 6 bagaje mari, in dimineata lui 29 decembrie 2005, dintr-o obscura autogara bucuresteana, cand inca nu se luminase de ziua, catre “Penteleu”. Sa fiu sincera, stiam vag ca Penteleul e in zona Buzaului, ca ne vom caza la o cabana meteo, ca vom merge cam 15-17 km pe drum frostier pe langa caruta cu bagaje; iar de unde calul nu va mai putea urca, vom lua bagajele in spate si vom merge pe jos;

Si-mi aduc aminte ca am citit candva intr-o carte de advertising ca omul are tendinta de a completa de la el cu ce crede spatiile goale, si ca omul inca mai crede in minuni; cu totii ne-am imaginat ca, caruta ne va lasa la cateva sute de metri de cabana. Ca sa divulg secretul, am sa spun de pe acum ca n-a fost chia asa. Insa nu aveam cum sa stim in acea dimineata insorita, eram veseli si eliberati, speram intr-o distractie binemeritata dupa un an greu , calatoream intr-un autobuz cam harbuit; eu ascultam colinde intr-un mp3 player si citeam filozofii zen din care-mi amintesc un singur lucru: sa nu faci nimic daca porneste dintr-un impuls sau motivatie egoista, si ma aflam intr-o mare incurcatura, intrebandu-ma care oare sint lucrurile care nu au strop de egoism in ele, si daca nu gasesti astfel de actiuni, ce-ar trebui sa faci…sa nu mai faci NIMIC ?

Era soare, nici un fir de zapada, nu semana a iarna dar atmosfera era de inceput de sarbatoare, se simtea zumzetul si nerabdarea, oamenii se retrageau acasa si nu aveau nici o grija; Cam pe la 2 dupa amiaza am coborat intr-un sat unde ne astepta caruta, un cal slabanog inhamat la ea, carutasul cherchelit un pic si cabanierul-meteorolog cu cainele lui, un puiandru de ciobanesc mioritic de toata frumusetea, zburdalnic si plin de viata.; si-un soare de primavera imprastiind lumina printr-un aer de gheata; si cateva dealuri in fata noastra; cautam din ochi muntele, si faptul ca nu l-am vazut, plus un pic de experienta m-au facut sa relizez ca vom avea drum lung;

N-am zabovit mult, si-am pornit cu pas voios , 8 oameni, o caruta incarcata varf cu bagaje, un cal si un caine , pe un drum desfundat, noroios la inceput…plin de gheata cand s-a lasat seara, incarcat de zapada cand s-a facut intuneric, presarat pe ici pe colo cu urme mai vechi sau mai proaspete de urs; Era prima data cand vedeam cum arata urma de urs. N-am s-o uit! si nici senzatia, desi recunosc ca amintire ei s-a estompat. Calul a clacat intr-un final, asa ca la lumina “frontalelor” (lanterne care se prind cu elastic pe frunte) si a stelelor am incarcat bagajele in spate si am pornit. N-am fost singura care si-a imaginat optimist ultima parte a drumului. Aveam 2 rucsaci si o sacosa. Pe ultima am legat-o de rucsacul din spate, unul din rucsaci l-am luat in fata. Si-am mers 3 ore. 3 ore prin frig si bezna, cu frica in sange, cu adrenalina la maxim, cu vointa stoarsa la limita pana am scos si ultima picatura din ea, repetandu-mi ca trebuie sa ajung sus; mai ma linistea cand si cand faptul ca, cainele era linistit. Asta insemna ca nu-I nici un urs pe aproape.

Sint lucruri pe care nu le intelegi daca nu le traiesti. A fost pentru prima data in viata mea cand am simtit ca nu mai pot. Cand s-a vazut intr-un varf de munte lumina de la cabana, ne-am crezut scapati, ajunsi; a mai urmat insa o ora, si ultimii 20 de metri chiar credeam ca nu-I voi mai putea face. Imi apucam cu miinile pantalonii si-mi trageam piciorul in sus, stangul, care incepuse sa ma doara. A doua zi era fresh cu totii; si fericiti; Am jucat carti, sah , mima, am baut vin, am vorbit, am taiat lemne si am stat la caldura, am baut vin, am facut gratar in soba. Afara era 1 grad Celsius si ploua; adia un vanticel ata de prietenos ca daca indrazneai sa iesi afara dadea cu tine pe jos; si-un nor negru cenusiu, si-o pacla deasa.

A treia zi a fost STICLA. Dupa ploaia din ajun, noaptea s-a facut un senin, si prin urmare un inghet strasnic. Dimineata era superb, am iesit afara fericita sa pozez cristale de gheata si soarele cu dinti, cum zic batranii de la sat, dar un inghet care-ti patrundea ca o gheara pana-n maduva oaselor (imaginati-va expresia in sensul ei propriu) m-au facut sa ma intorc repede in cabana. Tot in ziua aceea am urcat pe varful Penteleu; cabana e la peste 1600 m.. Cred ca erau, daca-mi amintesc bine, -16 grade Celsius. Ne-am dat cu sacii pe zapada, am ascultat povesti la gura sobei, cu ursi care veneau aproape de cabana; zilele au trecut repede; daca ar fi sa enumar ce activitati am avut, n-ar fi multe; petrecerea de revelion a fost o masa mare intr-o bucatarie in care cu greu respirai aerul de rece ce era, cu un brad adus de afara in care zapada nu avea de gand sa se topeasca. A fost frumos! Am coborat in ultima zi si am cantat si recitat tot drumul ( cei 17 km) ca sa alung ursii din cale. Si-ntr-un final am ajuns intr-un bar satesc unde am asteptat 2 ore un autobuz, care ne-a dus intr-o gara pustie, cenusie, de unde am luat un tren , nu-mi amintesc bine ce tren pentru ca in gara pustie am baut o bere cu cantitate dubla de alcool. Cand ne-am deschis telefoanele au inceput sa curga sms-uri cu urari de bine si de an nou fericit. Voi unde faceti Revelionul?