Muntii Cozia, masiv delimitat in vest de muntii Capatanii prin culmile Frasineiului (aici se gaseste cunoascutul schit de calugari Frasinei unde accesul femeilor nu este permis), Dosul Pamantului si Plaiul Mesteacanului, vegheaza de veacuri, (bineinteles ) defileul batranului OLT. Il vezi de departe, ca pe o cetate cu varf stancos si poalele imbracate de paduri. 
Un munte cu un climat ceva mai bland, poate si datorita izolarii sale si altitudinii maxime de doar 1688m , cu poteci largi la poale, ca niste vechi drumuri de carute pe care, mergand acum cateva saptamani imi imaginam cum defilau meditand cu sute de ani in urma, calugarii manastirilor TURNU si STANISOARA.
Dealtfel zona nordului Olteiei este vestita prin vechile ei asezari monahale, printre acestea numarandu-se si Manastirea Cozia, ctitorita in urma cu mai bine de 600 de ani de Mircea cel Batran. Manastirea are zidurile scaldate de apele adanci ale Oltului, si intre zidurile ei linistite s-au format de-a lungul anilor mii de calugari.
Intamplarea a facut sa o revad intr-o zi de sambata, cand traficul turistic era maxim, oamenii se perindau cu aparate foto pana in fata altarului, cateva fotografii in fuga, amintiri langa o icoana decolorata si apoi ieseau, aruncau un banut in fantana norocului si paraseau lacasul pentru o mai savuroasa bere la terasele de langa asezamant.
Un mic anunt , la intrarea in biserica anunta ca “in sfantul locas nu se oficiaza casatorii”. Am pornit mai departe , catre manastirea TURNU, cu chiliile ei sapate in piatra muntelui. Accesul cu masina este foarte usor, treci Oltul mai sus de Cozia pe baraj si faci stanga pe langa tabara cu acelasi nume; dupa un mic tunel sapat in stanca ai ajuns.
Cladita la poalele Stancii Lui Teofil, intens traficata de creinciosi de pe la orase, manastirea Turnu este intr-o din ce in ce mai evidenta evolutie spre spiritualitatea moderna si nu s-ar putea spune ca dispretuieste binefacerile modernitatii; langa micile casute ale calugarilor se ridica semeata o constructie termopanata, catre care accesul strainilor este strict interzis. Ar fi meschin sa ma plang, m-am bucurat ca am putut lasa masina in incinta manastirii, intr-o larga parcare.
Nu zabovim prea mult aici, si incepem un urcus pe branci , printr-o vegetatie bogata, pe triunghi rosu care marcheaza ceea ce, dupa 4 ORE de chin si desfatare vizuala totodata, aveam sa simt ca este Golgota noastra. Traseul acesta, pe “cumpana apelor” , care duce de la Manastirea Turnu pana sus la cabana Cozia (1573 m altitudine) se numeste Drumul Soimilor; si sincer, mi-as fi dorit sa fiu soim!
Dealtfel zona nordului Olteiei este vestita prin vechile ei asezari monahale, printre acestea numarandu-se si Manastirea Cozia, ctitorita in urma cu mai bine de 600 de ani de Mircea cel Batran. Manastirea are zidurile scaldate de apele adanci ale Oltului, si intre zidurile ei linistite s-au format de-a lungul anilor mii de calugari.
Intamplarea a facut sa o revad intr-o zi de sambata, cand traficul turistic era maxim, oamenii se perindau cu aparate foto pana in fata altarului, cateva fotografii in fuga, amintiri langa o icoana decolorata si apoi ieseau, aruncau un banut in fantana norocului si paraseau lacasul pentru o mai savuroasa bere la terasele de langa asezamant.
Un mic anunt , la intrarea in biserica anunta ca “in sfantul locas nu se oficiaza casatorii”. Am pornit mai departe , catre manastirea TURNU, cu chiliile ei sapate in piatra muntelui. Accesul cu masina este foarte usor, treci Oltul mai sus de Cozia pe baraj si faci stanga pe langa tabara cu acelasi nume; dupa un mic tunel sapat in stanca ai ajuns.
Cladita la poalele Stancii Lui Teofil, intens traficata de creinciosi de pe la orase, manastirea Turnu este intr-o din ce in ce mai evidenta evolutie spre spiritualitatea moderna si nu s-ar putea spune ca dispretuieste binefacerile modernitatii; langa micile casute ale calugarilor se ridica semeata o constructie termopanata, catre care accesul strainilor este strict interzis. Ar fi meschin sa ma plang, m-am bucurat ca am putut lasa masina in incinta manastirii, intr-o larga parcare.
Nu zabovim prea mult aici, si incepem un urcus pe branci , printr-o vegetatie bogata, pe triunghi rosu care marcheaza ceea ce, dupa 4 ORE de chin si desfatare vizuala totodata, aveam sa simt ca este Golgota noastra. Traseul acesta, pe “cumpana apelor” , care duce de la Manastirea Turnu pana sus la cabana Cozia (1573 m altitudine) se numeste Drumul Soimilor; si sincer, mi-as fi dorit sa fiu soim!
A fost cea mai frumoasa padure de toamna pe care am vazut-o vreodata; un soare linistit patrundea printre frunzele dese si totul era AUR! Abia mai sus, in zona fagilor, padurea a devenit desfrunzita, rece, tulpinile cenusii si netede lasau sa patrunda printre ele un soare galbui si indiferent si un miros de iarna. Frunzele cazute formasera un covor gros , rosu, care ne ingreuna urcusul. Si cum dintr-o parte se adunau nori negri de furtuna, se pusese si un vant aspru care te patrundea pana-n oase si care intr-o clipa alungase ultima urma de vara . Pe cat era de frumos peisajul, pe atat de mult urca adrenalina vazand norul negru ce se lasa dinspre munte si drumul ramas pana la statia meteo Cozia.
La cabana am ajuns pe intuneric, si ca prin urechile acului am scapat de ploaia ce a inceput sa cada imediat ce ne-am lipit de soba fierbinte din sala de mese.
Cabana Cozia are 50 locuri de cazare; e recent renovata, camerele sint foarte bine izolate , captusite cu lemn iar un foc din 3 busteni de fag in soba de teracota, facut inainte de culcare a produs atata caldura incat a fost la un pas de a ne face sa ratam un somn binemeritat. Din pacate, cabana nu are apa, iarna singura sursa fiind la bucatarie. De pe Cozia peisajul este superb; asta o stiu eu, pentru ca am mai fost; dar a doua zi peisajul era o ceata groasa, laptoasa si incapatanata. Asadar, n-am vazut nimic decat o droaie de catelusi pe langa cabana. Pe Cozia poti urca si cu masina, exista un drum forestier destul de bine intretinut. Nu insa si pe zapada. Deasemenea, pentru iubitorii de senzatii tari, exista si un traseu nemarcat, cu portiuni de catarare, pe Coltii Foarfecii. Acest traseu incepe de langa Manastirea Stanisoara.
Noi am coborat pe marcaj Banda Rosie, pana la manastirea amintita mai sus, un drum frumos, picant, destul de solicitant; o ceata cenusie aducea o atmosfera tarkovsky-ana; In curtea manastirii un calugar isi tragea alene picioarele culegand din cand in cand cate o para cazuta pe jos; bune perele, moi si dulci; nu am considerat inoportun sa-mi astampar setea si foamea cu cateva.
De la Stanisoara spre Turnu, poteca e lata si la curbe intarita cu piatra; cu simt de raspundere construita; te poti plimba pe ea chiar si cu bicicleta. Si usor accesibila pentru orice varsta.
Si as mai aminti un detaliu simpatic: la un moment dat, pe un stejar batran, erau 3 marcaje alaturate: Rosu, Galben si Albastru.
Si as mai spune si despre cabanier, care o data la 2 saptamani urca la cabana pe traseul Stanisoara. Iarna , mai ales, e greu si ne povestea ca nu de putine ori s-a intamplat ca, din cauza viscolului si a zapezii mari, sa faca in loc de 4 ore, o zi intreaga pe drum.
Greu de imaginat o astfel de viata, cand stai intr-un confortabil habitat artificial.
La cabana am ajuns pe intuneric, si ca prin urechile acului am scapat de ploaia ce a inceput sa cada imediat ce ne-am lipit de soba fierbinte din sala de mese.
Cabana Cozia are 50 locuri de cazare; e recent renovata, camerele sint foarte bine izolate , captusite cu lemn iar un foc din 3 busteni de fag in soba de teracota, facut inainte de culcare a produs atata caldura incat a fost la un pas de a ne face sa ratam un somn binemeritat. Din pacate, cabana nu are apa, iarna singura sursa fiind la bucatarie. De pe Cozia peisajul este superb; asta o stiu eu, pentru ca am mai fost; dar a doua zi peisajul era o ceata groasa, laptoasa si incapatanata. Asadar, n-am vazut nimic decat o droaie de catelusi pe langa cabana. Pe Cozia poti urca si cu masina, exista un drum forestier destul de bine intretinut. Nu insa si pe zapada. Deasemenea, pentru iubitorii de senzatii tari, exista si un traseu nemarcat, cu portiuni de catarare, pe Coltii Foarfecii. Acest traseu incepe de langa Manastirea Stanisoara.
Noi am coborat pe marcaj Banda Rosie, pana la manastirea amintita mai sus, un drum frumos, picant, destul de solicitant; o ceata cenusie aducea o atmosfera tarkovsky-ana; In curtea manastirii un calugar isi tragea alene picioarele culegand din cand in cand cate o para cazuta pe jos; bune perele, moi si dulci; nu am considerat inoportun sa-mi astampar setea si foamea cu cateva.
De la Stanisoara spre Turnu, poteca e lata si la curbe intarita cu piatra; cu simt de raspundere construita; te poti plimba pe ea chiar si cu bicicleta. Si usor accesibila pentru orice varsta.
Si as mai aminti un detaliu simpatic: la un moment dat, pe un stejar batran, erau 3 marcaje alaturate: Rosu, Galben si Albastru.Si as mai spune si despre cabanier, care o data la 2 saptamani urca la cabana pe traseul Stanisoara. Iarna , mai ales, e greu si ne povestea ca nu de putine ori s-a intamplat ca, din cauza viscolului si a zapezii mari, sa faca in loc de 4 ore, o zi intreaga pe drum.
Greu de imaginat o astfel de viata, cand stai intr-un confortabil habitat artificial.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu