ARTMANIA 2007, Sibiu

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

Plecam spre Sibiu vineri, 15 iunie, incarcati cu o doza buna de entuziasm datorata, in parte amintirilor de anul trecut, in parte asteptarilor de anul acesta. Aflaseram ca in urma unui accident suferit de unul dintre membri, trupa Haggard, programata vineri, nu va mai concerta.

Ne grabim sa prindem cat mai putem din concert; totusi ajungem pe la 21 si ceva, suficient cat sa agatam din zbor, in drum grabit spre Piata Mare, ultimele acorduri din Cargo strecurate printre cladirile Sibiului vechi, insuficient pentru a reusi sa ridic acreditarile. Ne hotaram sa platim biletele pe ziua respectiva si intram la Anathema.

Lipsa Haggard a schimbat sensibil programul festivalului.

Trecuti de gardul ce imprejmuia incinta Pietei mari, scapati cu bine de filtrul de jandarmi care perchezitionau "la piele" ne gasim brusc in alta lume. Ruptura e rapida: din ameteala si graba drumului trec instantaneu intr-o lume de lumini, populate cu rock-eri de tot felul, izolata de exterior, care lasa sa treaca dincolo de zidurile primariei si ale Bruckenthalului, strecurindu-se pe stradute inguste , pietruite, rabufniri de chitare metalice, basi si tobe care-ti misca inima din loc.

Primele piese din Anathema sint colorate cu puternice efecte tehno. Cand ma intrebam daca asa va fi tot concertul, au schimbat brusc tonul. M-am apropiat de scena pentru cateva poze, si dintr-odata am realizat ca eram in mijlocul acelei multimi care vibra.

Am inchis ochii un timp; tobele faceau sa-ti vibreze cutia toracica, simteai sunetul direct in piept; dincolo de stern si de coaste se aflau plamanii si inima iar sunetul intra direct acolo. Era ca si cum cineva iti ciocanea ritmic, cu degetul, direct in inima; inconjurat de muzica protectia ta fizica disparea, si n-aveai cum sa te opui.doar lasai sa te patrunda sunetul.

Am privit in jur ca sa vad cum , oameni entuziasmati de muzica, se strangeau in brate,isi dadeau mainile. Foarte multa emotie! Sincer (ma gandesc acum), o muzica ce are un astfel de effect, care face omul sa renunte la tot balastul, sa iasa din invelisul lui "fabricat" si sa fie el insusi, nu-I decat arta pura.

Recunosc ca nu sunt rock-er; cel putin nu in definitia clasica o rock-erului. Imi amintesc cand am fost la primul concert rock si m-am vazut in mijlocul acelei multimi in negru, cu cercei si colti metalici infipti peste tot, cu ochi vopsiti; cam 10 minute am stta cu pielea zbarlita involuntar si fara vreun Jcontrol constient Acum vad lucrurile putin altfel. Si, oricum cuvintele nu au prea multa valoare.

Si oricat as incerca sa descriu senzatiile, si oricat ai citi sau ai asculta muzica, esti departe de a banui ce senzatii incerci in mijlocul unei multimi ce vibreaza in acelasi ritm. Am iesit de la Anathema cu zambet pe fata si cu mult entuziasm in suflet. Ciudat. In acel sunet timpanele raman inerte, frecventa vibratiei intra, cumva, direct in inima. Amintirile au valoare prea mica in fata experientei traite pe viu.

Cum spuneau cei de la My Dying Bride: "noi facem o muzica ce se adreseaza inimii, si nu mintii". La intrebarea: ce-au vrut sa spuna intr-o piesa in care, o parte din dialog e in chineza, o parte in engleza dar si acela intr-un growling de neinteles, au raspuns ca au vrut sa arate ca muzica transcede limbajul, ca prin ea poti comunica foarte bine chiar daca te exprimi in limbi total diferite.

Cum Sibiul era plin pana la refuz, cu rezervari facute cu saptamani inainte iar campingul de la Cisnadioara, cartierul general al publicului Artmania, isi epuizase locurile, am pornit in toiul noptii spre Ocna Sibiului, ne-am pus cortul si am adormit in ritmul zguduitor al manelelor.

Dimineata am fost in Sibiu, la Sigi Kultur Café, pentru a ridica acreditarile, si, norocoasa cum sint, am prins ultima acreditare foto, lucru care m-a bucurat nespus pentru ca aveam acces in fata scenei la primele 3 piese ale fiecarei trupe. Am colindat apoi terasele, Turnul Sfatului de unde se vedeau amenajarile din Piata Mare si tirurile cu echipamente ale formatiilor, si ne-am rugat sa nu vina ploaia desi prognozele erau pesimiste iar nori negri manati de fulgere taioas inconjurau Sibiu din toate partile. Prin cine stie ce ciudatenie meteorologica, in Sibiu n-a plouat.

Sa-i vezi in conferinta pe cei de la My Dying Bride este o experienta interesanta.

Trei oameni extrem de diferiti: vocalistul (si textierul) Aaron Stainthorpe, cu o mare tristete intiparita pe chipul extrem de expresiv, cu unghiile mainii stangi vopsite in rosu, cu gesture linistite, si cei doi chitaristi pletosi, unul demn si impenetrabil, altul cu o fata rotofeie emanand veselie si pofta de viata in timp ce soarbe peiodic din cutia cu bere si-si aranjeaza parul cu gesture scurte.

Trei oameni diferiti din care unul nu poate compune versurile decat in cele mai negre stari iar altul nu canta decat atunci cand se simte bine si care reusesc sa transceada aceste diferente de personalitate activand de 17 ani pe scena rock-ului cu o muzica matura , un british doomdeath in evolutie spre gothic metal. Stiu foarte bine ce muzica vor sa faca, si o fac, ignorand aspectul comercial; daca muzica ii exprima, atunci banii vor veni si ei. La inceput s-au inspirat din poetii clasici englezi si din biblie pentru a avea mai mult acces la public.

Dupa cum spune Aaron (solistul si in acelasi timp textierul) "Iisus este un mare star".

Sa-i vezi in concert pe cei de la My Dying Bride poate fi o experienta coplesitoare. La doi pasi de scena, emotia transmisa este extrem de puternica. Contorsionarile vocii, ale trupului solistului, acompaniate de contorsionarile chitarei transmit o durere adanca ce te proiecteaza in cele mai negre tenebre. Muzica e grea si puternica, te apasa; recunosc ca m-a luat prin surprindere, si dupa seiunea foto a trebuit s aies, pentru o scurta pauza, ca sa-mi revin.

The Gathering m-au surprins cu felul in care solista se strecura cu copilarie si inocenta printre acordurile dure, jucandu-se cu ele parca, imblanzindu-le, modelandu-le si dandu-le si mai multa forta in final. Jocul ei de scena e un joc; zambeste, rade, se transpune. Ca trupa, The Gathering sunt intr-o continua cautare de modaliatati noi de expresie, iar concertul de la Sibiu a fost unul dintre ultimele in actuala componenta a trupei, solista Anneke urmand sa se desprinda de grup. Within Temptation a fost trupa care a incheiat seara de sambata, socotita si piesa cu greutate maxima a festivalului. O trupa relative tanara, cu o ascensiune mai ales comerciala foarte rapida. Si totusi, ascultata imediat dupa My Dying Bride, muzica lor a parut, poate, putin mai fluida decat era.Imbracata in alb delicat, desculta, oarecum feminina, oarecum aroganta prin expresia fetei, cu o voce puternic patrunzatoare, solista capta total atentia. Combinatia de gesture feminine cu izbicniri agresiv provocatoare, vocea si linia melodica, jocul de lumini, focurile aprinse pe scena au facut un spectacol greu de uitat. Poate pentru linistirea spiritelor, a urechilor, a ochilor ar fi fost binevenite pauze mai lungi intre formatii; festivalul a fost dens si organizarea, parerea mea, impecabila; totul a mers uns si inainte de 12 noaptea (conform intelegerii cu primaria) spectacolul s-a incheiat. Nici o formatie nu a tinut vreun bis desi solicitari au fost din belsug. Dupa o ciocolata calda servita dupa concert, timp in care impresiile s-au asezat si berea consumata s-a mai potolit oleaca, ne-am urcat la volan si cu ochii pe jumatate adormiti am pornit catre resedinta provizorie din Ocna Sibiului. Duminica, majoritatea spectatorilor au plecat pe la casele lor. Ne-am amanat plecarea spre Bucuresti cu o abatere pe la biserica fortificata din Cristian si apoi , back to Sibiu, la concert. Luna Amara si Vita de Vie au fost, intr-o oarecare masura, trupe de sacrificiu. Atmosfera era potolita, publicul destul de anemic, ultima zi de rock.

After Forever au venit cu o surpriza: muzica buna, prezenta pe scena originala, poate putin prea patetici dar nu in sensul rau al termenului si o solista frumoasa, blonda, cu un par lung ce arata spectaculos la miscarile de rotatie ale gatului .

Daca cei care au incheiat festivalul Artmania 2007 au fost niste veterani autohtoni, daca inainte de ei a plouat, daca, duminica fiind, si ora 23, ma asteptam ca publicul sa se rarefieze, ei bine, n-a fost asa; am cantat si am dansat alaturi de Iris, si-am pornit spre Bucuresti la o ora tarzie din noapte alungandu-mi somnul de pe gene.

Ps: ultimul lucru despre care mai vreau sa scriu este ca m-a frapat sa fiu atat de aproape de artisti, sa-I vad ca oameni, obisnuiti (oarecum) in timpul conferintei de presa, sa-I aud vorbind despre viata si munca lor, si apoi brusc transformati, sa-I regasesc pe scena, sa vad artistul transfigurat, sa incerc sa recunosc, sa regasesc legatura dintre om si artist.

Oricum, dupa tot ce am scris aici, pot sa spun un singur lucru, ca in fata trairilor dintr-un concert, simplele cuvinte palesc pana la a nu mai avea nici o valoare.

"Therion goes classic"

publicat in 2006
concert cu finalitate umanitara

Concertul “Therion goes classic” a fost o imbinare mai mult decat inedita a stilului rock cu muzica clasica ; o colaborare reusita intre membrii formatiei suedeze Therion, Orchestra Nationala si Corul Academic Radio, condusi de dinamicul si originalul dirijor Markus Stollenwerk ; ; pe scena au evoluat soprana Ruxandra van der Plas-Voda (Germania / România), al cărei repertoriu include deja câteva roluri wagneriene, tenorul olandez cu o carieră internaţională Harrie van der Plas (Olanda / Germania), Mona Somm (Elvetia/Franta) si tenorul Marian Somesan (Romania).

Publicul a fost putin luat prin surprindere: rockerii au stat cuminti pe scaune, neindraznind sa se manifeste decat cu timiditate abia la a treia parte a spectacolului, unde au fost interpretate exclusiv piese Therion, insa impreuna cu orchestra acestea au fost mai soft.

Am avut norocul sa aprind loc in primele randuri, iar langa mine, erau 3 rockeri care au dat in continuu din pletele mai lungi sau mai scurte, traind muzica intr-o stare apropiata de extaz. Am auzit insa si comentari de genul” cine sunt chitaristii aia de pe scena?” de la oameni mai in varsta, e drept, care venisera sa vada un concert de muzica clasica.
Prin natura sa, acest concert a adus in imensa sala a palatului un public eterogen, de la pustii veniti sa faca „pogo” pana la batrani cu urechi fine. Am vazut o doamna cu parul alb-blond, trecuta de 50 de ani, in bocanci si cu un tricou negru cu SEPULTURA.

Concertul a avut 3 parti:

Prima: Piese Therion in interpretarea exclusiv a orchestrei
A doua: Piese clasice (Wagner, Mozart, Dvorak, Verdi) in interpretarea Therion si orchestra.
A treia parte in care Formatia impreuna cu orchestra, corul, sopranele si tenorii au interpretat piese Therion .
Totusi, pe toata perioada concertului formatia a stat daca nu in planul secund , atunci intr-un echilibru cu orchestra, evitand sa iasa in prim plan si sa domine atmosfera.

Cred ca a fost o incercare mare pentru publicul obisnuit Therion sa guste acest concert, sa-si vada idolii undeva in spatele scenei, e drept dasupra orchestrei, insa oarecum in umbra. Intre trupa si public , fizic vorbind, erau interpusi toti ceilalti: corul, orchestra, iar in primplan sopranele si tenorii. Atitudinea trupei a fost intr-o oarecare masura distanta, sau ... rezervata, in final lipsind bisul desi publicul l-a cerut cu insistenta, lasandu-se cu greu”dus” din sala.

Totusi, tinind cont de natura concertului (scopuri de binefacere, fondurile adunate fiind donate copiilor bolnavi de cancer din Romania) si de numele lui „Therion goes classic”, concertul a fost mai mult decat reusit.
Imi spunea un prieten in final ca „ a trait din plin nebunia sunetului; ca a avut senzatia ca muzica in intra prin crestetul capului, ii rascolea toata mintea si o lasa linitita”. In final se intreba „unde a intrat atata sunet” in el.
Nu stiu daca e cazul sa puneti pe site si aceasta ultima observatie, poate nici macar ca gluma, totusi o scriu: si pe mine m-a linistit concertul intr-atat incat la penultima piesa am adormit brusc si subit, in toata nebunia de sunet de acolo si in ciuda faptului ca stateam in primele randuri.



Cateva cuvinte despre Formatia THERION:
- Fondatoarea stilului opera/ gotic simfonic, trupa suedeza Therion si-a castigat prin perfectiunea compozitiilor si imbinarea dintre clasic si metal un loc special in istoria muzicii moderne. Pentru spiritul inovator si originalitatea compozitiilor sale, Christofer Johnsson, mastermind Therion, este comparat cu Igor Stravinsky. Trupa totalizeaza 21 CD-uri editate pana in prezent, iar DVD-ul Celebrators of Becoming (2006) s-a clasat pe locul 2 in topul din Suedia;
- Therion este cap de afis la cele mai mari festivaluri europene si a participat la primul festival opera-metal sustinut la Opera din Toronto. In 2007, Therion va porni intr-un turneu european de promovare a noului album, Gothic Kabbalah, ce va fi lansat pe 12 ianuarie 2007.
- Intotdeauna cu un pas inaintea timpului, Therion este considerata principala sursa de inspiratie pentru existenta in prezent a unui numar mare de trupe metal simfonic, aparute dupa 1996.

Nivel Ridicat de adrenaliana la Dorna Xtrem #2

Publicat in Ghidul Romanilor. 2007.

Mainile pe ghidon, strang cu putere, picioarele puternice si flexibile, echilibrul si rapiditatea reactiilor nu dau gres, fundul iti salta la fiecare hop si rade de fericire cand "gaseste saua" cum se exprima Ionut, unul dintre organizatori de la salvamont Dorna.
Adrenalina iti pulseaza in vene si te face sa reactionezi cum nici tu nu crezi ca esti in stare; cam asa imi imaginez eu, cu saracie de imaginatie ca simte un biker care coboara cu vreo 40 km/h printre santuri si copaci.
Stiu ce inseamna a merge pe bicicleta, sunt insa nivele si nivele de intensitate a trairii; si pentru majoritatea oamenilor, senzatiile raman de nebanuit daca n-au pus in viata lor fundul pe o sa .
17-19 august 2007, Vatra Dornei a gazduit a doua editie a Cupei Dorna Xtrem
Evenimentul a devenit deja cunoscut printre pasionatii genului astfel ca participarea a fost la nivel national; de pe rampa de PORNIRE din varful Dealului Negru si-au dat drumul, pe un traseu accidentat si provocator de 3 km, peste 50 de concurenti, bine pregatiti, de la cluburi de ciclism din toata tara.

Si daca iti imaginezi ca acest nord al tarii, intins de-a lungul si de-a latul Obcinelor Bucovinei iti poate oferi doar vacante in care sa te bucuri de privelisti blande si de preparatele culinare imbietoare te inseli destul de mult; raurile, muntii, pantele abrupte sau traseele line de creasta, padurile seculare, hergheliile ascunse la marginea padurilor umbroase cu pasunile grase iti ofera nenumarate ocazii de a-ti pune sangele in miscare intr-un rafting ametitor, o pedalare lejera pe varf de deal, un zbor cu parapanta sau un galop entuziast purtat in spatele urmasului lui Pegas.

Am petrecut doua zile minunate in Vatra Dornei, fotografiind, vorbind, observandu-i si incercand sa-i inteleg pe cei care, in cautarea de a-si trai din plin si frumos viata, aleg unul din aceste sporturi numite extreme; e intr-o oarecare masura amuzant ca un parapantist il numeste pe bike-er extrem, iar bike-rul, teluric , crede despre zborul cu parapanta ca este riscant .
Aproape sigur, in momentul in care sportul este integrat in viata lor, niciunul nu gandeste despre sine ca face ceva extrem . E doar un mod de a trai si de a privi in jur.

Si , cum zicea mai in gluma mai in serios unul dintre ciclistii de la Vatra Dornei: Cu cat esti mai aproape de a-ti pierde viata , cu atat sportul respectiv e mai frumos!