Arta Lemnului, Campulung

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

"Fiecare loc de pe pamânt are o poveste a lui, dar trebuie sã tragi bine cu urechea ca sã o auzi si-ti trebuie un dram de iubire ca s-o întelegi" -Nicolae Iorga

Din caldura strazii, racoarea cu miros de instituie batrana si nemiscata a muzeului pare magica; de o parte si de alta a scarilor de la intrarea in Muzeul Artei Lemnului din Campulung, strajuiesc personajele-piese ale unei table uriase de sah.

Expresiv lucrate, ceva mai inalte de un metru, stau insirate tacut si se uita la tine cand intri in imparatia tacuta lemnului vechi. Nebunii (am fost curioasa care sunt) sint Tandala si Pacala. Muzeul este unicat in Romania prin denumire si printre putinele din Europa ca tematica; infiintat ca muzeu de etnografie, a fost transformat in muzeul artei lemnului in 1967 ; functioneaza intr-o cladire istorica, datand de la 1900 si care adapostit o vreme si prefectura judetului.

In muzeu, in cele 20 de Sali, se gasesc peste 15 mii de exponate din lemn organizate pe colectii etnografice; ceea ce m-a frapat a fost ingeniozitatea constriurii acestor obiecte, frumusetea si maiestria cu care lucratorul le-a inzestrat; privind rand pe rand lucratura, de la banale vase de depozitare a mancarurilor, a laptelui, a mierii, a sarii, la aparatele complicate de macinat, de presat semintele de bostan (pentru ca neavand floarea soarelui in zona, preparau si consumau ulei din seminte de dovleac), la vartelnite, la sei si scari, la arme sau bastoane (si pot sa mai continui mult si bine), am inteles deragostea pentru frumos a omului simplu si respectul pentru lucrul folosit.

Apropo: in Bucovina oamenii vorbesc despre masa , usa, obiecte in general cu un apelativ ce releva respectul "Dansa" de parca obiectul ar avea viata .

Privind bata ciobaneasca incrustata fin si migalos cu "Legenda manastirii Putna" mi l-am imaginat pe baci pazind oile in varf de munte si facandu-si de lucru desenand pe bata lui de lemn scenele istorice in viziune proprie.

Tot aici am vazut pentru prima data buzduganul din basme: buzduganul de lemn cu tinte proeminente, buzduganul cu chingi metalice. Scurt, cu coada sculptata de maxim jumatate de metru si cu capatul proeminen ornamentat, buzduganul mi-a evocat basmele copilariei si readus intrebarea ramasa inca fara raspuns: Cum reusea zmeul sa arunce pe o distanta asa de mare buzduganul si mai si nimereasca cu el in cui? Pesemne ca era mare maestru.

Si apoi ... mai departe: care imense cu care transportau vinul (capabile sa poarte tone de povara), sei ornamentate, roti de lemn, felinare de lemn, schiuri (da, schiuri! ) de lemn, coase, seceri, varse de prins pestele, instrumente de cantat; pe corzile timbalului mi-am trecut degetele; bucimul era prezentat in sectiune si in diverse etape de constructie; in final, cand instrumentul e aproape gata, se inveleste circular in foita de coaja de mesteacan.

Am mai elucidat un mister: Baltagul! Romanul Baltagul si atmosfera lui deosebita mi-au lasat mereu intrebarea: cum arata un baltag? Cele vazute aici erau adevarate opere de arta. Incrustate in metal, cu motive nemaipomenit de frumoase, un fel de securi micute, cu coada lunga, erau probabil un fel de marca a fiecarui posesor, o extensie a exprimarii lui ca om.

Si-ar mai fi, ar mai fi inca multe lucruri de povestit; mai toate obiectele erau ornamentate cu motive populare, simboluri cu semnificatii aparte, de protectie sau de invocare; semnificatia acestora insa s-a piedut iar astazi a mai ramas doar functia estetica. Bineinteles ca, pentru o mai buna intelegere a utilizarii acestor obiecte, colectiile erau insotite de fotografii mari.

Prezenta acestora, mie care sunt indragostita de imagine, mi s-a parut mai mult decat potrivita; aduceau in cladirea aceea, printre obiectele agatate pe pereti in incremenire lirica ceva din atmosfera vietii lor apuse. In imaginile alb negru vedeai ciobani carand donitele cu lapte si smantana, sau sprijiniti in nemiscare in prietena bata, cu caciula pe-o ureche, o femeie calare intr-o sa de lemn, cantareti la fluier etc etc etc O lume intreaga cu obiceiurile si viata ce pulsa candva in ea, pastrata/conservata in umbra semiintunecata a unui muzeu , poate prea putin vizitat. O incercare de a reanima ceva din savoare veritabila a unor timpuri de mult trecute.

Cabana Cuca, in asteptarea primaverii

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor 2007.

O excursie planificata a incepe vineri seara in Retezat a devenit pana la urma o plimbare primavaratica de o zi la poalele Iezerului, pigmentata finut cu aruncari de pietre in lac si batai cu namol pe Barajul Rausor, cel mai mare efort depus fiind cel de a scoate dintr-un sant mascat de zapada un aro batran de peste 20 de ani dar cu veleitati de off-road-ist. In weekend Bucurestiul e gol la ore extrem de matinale.

Asa ca iesim repede, autostrada se scurge rapid pe sub roti, din Pitesti tragem putin spre dreapta si luam drumul Campulungului. Si daca la plecare nu-mi doream decat sa lenevesc cu burta la soarele de inceput de martie, cand vad muntii albi albi incep sa-mi vina idei, studiez harta, caut un mic traseu care s-ar putea face intr-o zi, fara echipamente de iarna si daca s-ar putea si fara parazapezi… (le-am lasat acasa, plecata fiind la plimbare).

Ne tenteaza Gainatul Mare, dar ne potolim asteptand sa vedem situatia la fatza locului.
Lerestiul, sat de unde porneste drumul spre Voina pe malul drept al barajului Rausor, are case frumoase, curat-ingrijite. Asta pana cand dam in capatul nordic peste "cartierul" de tigani, cateva zeci de familii stabilite peren in case netencuite de ani de zile, cu totii iesiti in strada ca in zi de sarbatoare; cat p'aci sa avem o mica altercatie cu o caruta care incurcase sensurile de mers.

Lacul e frumos, oglindeste cerul albastru si e rece ca si gheata care-l acopera inca pe alocuri.

Ne jucam ca niste copii scapati in natura. Spre coada lacului coboram pe nisipul fin malos si ne bat ganduri sa contruim castele. Soarele straluceste puternic in gheata semitopita. La Voina ne ospatam cu o mancare acceptabila si ca gust, si ca pret. Servirea e de bun simt iar patronul e amabil. Zapada nu e. Ca sa nu fi batut degeaba drumul pana aici, hotaram sa o luam usor la pas spre Cuca.
Pe poteca e zapada usor inghetata. La o jumatate de ora de cabana il intalnim pe nea Adi, cabanierul de la Cuca, muncindu-se de vreo 4 ore sa-si scoata aro-ul dintr-un sant cu zapada. Foarte dornici sa dam o mana de ajutor, ne umplem in cateva secunde de noroi cu zapada din cap pana-n picioare, in momentul in care motorul turat la maxim invarte rotile in gol iar noi stam neinspirati fix in spatele lor.. Ne scuturam pamantul din par, de pe haine si din gura si dupa cateva sfortari serioase si sapat transee prin zapada o scoatem la capat.

Ziua-lumina se incheie boem, la masuta ingropata in zapada din fata micutei cabane Cuca cinstiti din belsug de nea Adi si sotia dansului cu bere si cu o oala de ceai fierbinte din plante locale; dupa ce ne saturam de admirat natura, de mangaiat pisica si de frigul care ne-a patruns pana in maduva oaselor, ne incalzim putintel la soba si pornim ...

Nu ma laud cu vreo tura impresionanta, insa zau daca-mi mai amintesc de cand n-am mai privit cu atata risipa de timp natura ... In asteptarea unui weekend mai energic pe poteci de munte, am inteles ca si lenea care te ajuta sa mirosi cum se topeste zapada poate fi un bun tovaras de drum.

Varful Plesuva si primul tricolor romanesc

Publicat in Ghidul Romanilor, data publicarii 6/10/2007

Pentru majoritatea turistitor, Comarnicul este poarta de intrare in imparatia Bucegilor

Pentru majoritatea turistitor ce au ca destinatie statiunile montane de pe valea Prahovei, Comarnicul ramane doar o localitate tranzitata, un nume interesant si cu rezonanta , poarta de intrare in imparatia Bucegilor. Pe calea ferata este semnul ca mai avem un pic, pe asfalt o localitate cu case ce emana o atmosfera deosebita, cu arhitectura veche, in stil interbelic.

De-a lungul timpului, locurile deosebit de frumoase au fost indragite de diverse familii de rang inalt; Comarnicul a fost resedinta familiei Bibescu, Nicolae Grigorescu si I L Caragiale au locuit si lucrat pentru o perioada aici.

Astazi , dupa o perioada de umbra, Comarnicul revine la viata. Clubul montan Mugur de Colt se ocupa de marcarea traseelor turistice cu pornire de aici; dealtfel, el poate fi folosit ca punct de plecare pentru multe trasee de mountain-bike, avand legatura si cu frumoasa vale a Doftanei.

Pentru vizitatorul proaspat “descalecat” pe aceste meleaguri prahovene, doua obiective pot fi Muzeul cinegetic cu trofee interesante si Muzeul Etnografic.

Intr-o zi de primavara, parca prin martie anul acesta, abia inmugurisera copacii, am luat trenul spre Comarnic cu gand sa urcam pe varful Plesuva. Despre istoria locurilor am aflat abia la intoarcerea in Bucuresti ; si nu mica mi-a fost uimirea sa descopar ca pe varful Plesuva a fost arborat pentru prima data TRICOLORUL ROMANESC, in1839 (inainte deci de 1848) in varful unui brad de 12 metri, doborat si apoi ridicat in ciuda vantului si a ploii de o mana de tarani si ciobani romani in mijlocul carora se gasea si francezul Jean Alexandre Vaillant, pe care Nicolaie Iorga îl numea "merituosul prieten al Românilor".

<> ( cu mentiunea ca nu imi asum resoponsabilitatea pentru aceste informatii, iata ce am gasit la un search pe internet : http://www.masonicforum.ro/ro/nr10/tric.html )

Ceva mai tarziu, in 1848, acesta va publica la Paris o lucrare vasta, în trei volume, intitulata neobisnuit: România sau istoria, limba, literatura, ortografia, statistica popoarelor limbii de aur, ardeleni, valahi si moldovani, cunoscuti sub numele de romani. Primele doua volume vorbesc despre principatele romane, iar al treilea despre calatoriile autorului in Bucegi, fiind cea mai veche , mai detaliata si documentata relatare despre geografia acestor locuri.

Ca sa revin la calatoria noastra, am pornit-o , dupa ce ne-am facut provizii suficiente de hrana pentru o zi, pe un drumeag ce trecea pe langa o veche fabrica de prelucrare a pietrei, am traversat Prahova si am apucat un drum ce urca abrupt printre casele localnicilor, inhaland cu nesat aerul de tara, amestecat cu miros de fum, cu latraturi de caine si tipete de copil; aruncam priviri cand in stanga cand in dreapta, la gospodariile curate, unele deosebit de cochete, pana ce-am iesit din sat.

N-ar fi mult de povestit, excursia noastra presarata cu voie buna si cu dorinta de a ne incarca de lumina si de natura dupa o iarna “orasenesca” si-a vazut atins scopul; am mers pe un drum de tara printre plaiuri frumoase, am descoperit o herghelie de cai si ponei, am trecut si de ea intrand pe terenul muntelui si dincolo de un canton forestier am inceput urcusul pe o poteca destul de pieptisa si solicitanta. Vegetatia arida, supusa vanturilor puternice, ne infatisa o sumedenie de arbusti deformati, cu crengile alungite si modelate in directia principala de batere.

Mai sus, o stana solida si curata, ne-a fost loc de popas si de belvedere asupa intregii vai a Prahovei, cu vizibilitate pana spre Campina . Cu o ultima sfortare, am terminat ascensiunea de primavara pana pe varf. Acolo, ne-au intampinat petice firave de zapada si branduse violete .

Din departare Plesuva nu atrage atentia in mod deosebit; i se spune chiar deal. E acel varf de domina Comarnicul, la stanga Prahovei, cand mergi spre Sinaia. La coborarea spre Posada am renuntat, din considerente de timp limitat si de traseu impadurit, fara vizibilitate; asa ca am facut cale in toarsa, deviind traseul de coborare mai intai printre niste tufe de ciulini si maracini, (n-am vazut prea bine pe unde venea poteca) si apoi pe o ulita dosnica a Ghiosestiului (sat atasat de Comarnic). Finalul a fost in gara, intr-un apus rosietic de soare, unde pe o banca semidegradata am reusit sa terminam in 2 o bere romanesca in 5 minute cat mai aveam pana la venirea trenului. Cu gandul la locurile noi pe care abia astept sa le vad, si al cele vechi care inca mai ascund nenumarate mistere, va doresc sa aveti parte de cele mai frumoase surprize, oripeunde va vor purta pasii.

Fum de mici in Grota Miresei

publicat in Ghidul Romanilor, 2007.

Era o sambata arsa, una din multele astfel de sambete bucurestene ale acestei veri.
Aceasta este o poveste scurta despre un monument al naturii cazut in cotidianul marunt, atins si mistuit de mediocritate. La sugestia unor buni prieteni, pornim din Bucuresti spre Slanic Prahova, la lacul sarat Grota Miresei, cu gand sa ne racorim epidermele in apa tamaduitoare. Gasim lacul…si strandul suprapopulat.

Stiam aceasta oaza misterioasa de acum 10 ani cand colindam dealurile Slanicului si am ajuns intamplator desupra muntelui de sare de la Grota Miresei. Muntele de sare, la modul propriu al exprimarii, constructie minerala aparent stancoasa dar care de fapt are o compozitie proponderet de Na Cl combinat cu impuritati insolubile, munte in care apa ploilor a sapat santulete crenelate , isi are bineinteles legenda lui.

Neimpacata cu alegera mirelui , alegere facuta de parintii ei, o tanara fata s-a aruncat de pe varful muntelui, amestecandu-si lacrimile si viata cu apele sarate ale lacului. Poate ca sensibilitatea oamenilor de atunci a facut sa memoreze in numele locului, tragica poveste.

Acum cativa ani, muntele de sare s-a prabusit in lac; grota nu mai este. Lacul a ramas doar o gluma. Oameni intreprinzatori au incercuit cu gard de sarma edificiul naturii, au pus o pancarta cu “pericol de accidente” si in Baia Baciului, lacul sarat adiacent, au amenajat un strand natural cu proprietati tamaduitoar - Strandul “Baia Baciului”.

Aici am ajuns in acea sambata torida. Poate n-ar fi trebuit sa ma mir, insa m-am mirat… Micii sint traditionali romanesti. Oamenii au dreptul la libertate. Insa unde se termina libertatea si incepe simtul moral sau respectul fata de cel de langa tine? Astazi, cand totul devine fluid si schimbator, mi-e greu sa spun. Pentru ca aveai voie sa-ti aduci la strand propriul gratar si propria materie prima gastronomica, il locul in care mi-am asezat paturica se intreceau sa-mi gadile narile trei fumuri agresive de la trei gratare pline de mici, la care, cate un cap de familie supraveghea desfasurarea actiunii.
………… Am preferat sa ies din perimetrul ingradit unde nimeni nu dadea atentie bolidului de sare cenusiu crenelat de langa ei cu eticheta de “pericol” pe el, implinirea nevoilor fiziologice ale alimentarii fiind prioritara. Am urmat o potecuta si am ajuns sus, pe dealul de deasupra lacului. Restul sejurului la Slanic l-am petrecut intr-o livada de pruni unde nu se mai auzea muzica si larma, la umbra , jucand un sah , un fotbal, citind si delectandu-ne papilele gustative cu un pepene rosu si zemos.

La coborare, am trecut pe langa o casa. Parasita. Era chiar deasupra lacului.

Ma uitam la ea si ma gandeam ce priveliste vor fi avand candva cei ce o locuiau. Stateau pe prispa, privind de sus ochiul misterios de apa, dealurile din zare, muntele Verde dinspre Valenii de Munte. Probabil se simteau ca niste regi.

Dar acum cativa ani dealul s-a surpat. Muntele de sare s-a probusit in lac. Grota Miresei nu mai exista. Legenda fetei se sterge si ea. Dealurile se niveleaza, adancurile se astupa. Natura si omul tind catre un tot uniform.

La adapostul acestei uniformizari, capii de familie supravegheaza cu constiinciozitate micii sfaraind. Vantul poarta fumul incolo si’ncoace si daca grota ar mai fi, poate fumul imbietor, patrunzand acolo, ar trezi la viata duhul pofticios al miresei fara nunta.

Insa grota nu mai este. Fumul trece prin narile oamenilor si se pierde in vant. Zidurile casei de sus sunt ondulate.

Pasesc cu grija peste prag. Trag cateva cadre. Privesc in sus si, agatat de tocul usii, ca un talisman, un inel de alama cu piatra de rubin. Un rosu pur si curat incastrat intr-un metal semi-oxidat, contorsionat si pocit. O fractiune de secunda si in minte mi s-a cladit povestea lui. Ce factori mecanici l-au schimonosit asa pe degetul femeii ce incerca sa-si salveze casa? Ducu imi zice ca e un inel de vrajitoare. Il pun pe deget. Intra greu si ma zgarie. Il rasucesc.

As vrea sa dau timpul inapoi. Sa fac unii ochi sa se deschida , sa clipeasca, sa spele cu o lacrima fumul din ochi si sa vada casa de sus cum sta sa se pravale.

Dar inelul nu e fermecat. Zace acum, prafuit, inert si stramb pe masa mea. Rosul rubinului pare mai pal.

Si timpul trece… la fel peste oameni, peste ape, peste munti …

Weekend simplu la Navodari

publicat in Ghidul Romanilor, 2007.

La Navodari, apele marii mi-au scaldat trupul adolescentin, iar nisipurile au pastrat, in memoria mintii mele, urmele vesele ale pasilor neastamparati. Vantul a primit si a imprastiat prima dragoste.

Dara scoica de atunci, astazi a devenit de mult nisip fin imprastiat in cele patru vanturi, si timpul a trecut cu simplitate peste spuma valurilor parasita pe tarm.

Unele lucruri mor, altele nu mor niciodata.

Si iata-ma intr-un weekend, luata mai degraba cu forta de catre sora-mea din Bucuresti si aruncata pe nisipurile cenusii, intr-un camping la sud de Navodari Tabara.

Minumul necesar pentru 2 zile de plaja a incaput intr-un rapid 5-minute in rucsacel, in timp ce masina astepta nerabdatoare in fata blocului. Cazarea urma sa se faca intr-un cort, fara sac de dormit (ca doar e vara). In rest, slipul, o minge, o palarie, si … o sticla de retzina ramasa din Grecia. Accesoriile cvasiartistice cu care-mi omor timpul cand n-am ce face au ramas acasa, asa ca mare parte din poze sint facute de Alina si cu voia ei le trimit aici. Si poate ca nu mi-ar fi venit idea de a scrie cateva randuri despre un weekend atat de banal daca, vizionand fotografiile, nu mi-ar fi placut atat de mult pescarusii romanesti, marea neagra cu scoicile si mirosul ei aparte, pescarii pre-matinali si intoarcerile lor de pe mare odata cu rasaritul soarelui, joaca si scufundarile in apa calda si destul de tulbure, plutire in voia sau impotriva valurilor, regasirea unui strop (sarat) din copilarie.

Pielea s-a colorat inca putin, sufletul s-a mai incarcat un pic cu soare. Si nu mica mi-a fost uimirea sa ma trezesc duminica la ora 6 si sa nu o gasesc pe sora-mea in cort. Cea matinala eram eu. M-am dus s-o caut pe plaja si n-am recunoscut-o; privea ca un somnambul vesel cum descarcau pescarii prada acelei zile dintr-o mare barca.

Unele lucruri mor; dar unele, nu mor niciodata!

………………………………………………………………………………………………

Cu un mic efort de informare, aflu despre localitate ca isi are radacini in perioada feudala; pe fostele ruine de la Cap Midia se inalta atunci cetatea Zanauarda avand, ca port maritim, o activitate comerciala insemnata.

Dar prima atestare documentara o gasim in perioada administratiei otomane, cu un nume ce, in limba turca insemna oaia neagra : Caracoium; mai tarziu acesta va deveni Carachioi (derivat din cuvintele turce Kara Koy semnificatia acestuia este satul negru)

Abia in 1927 numele devine Navodari iar 5 ani mai tarziu satul este recunoscut ca si comuna. Dezvoltarea industriala de dupa al II-lea Razboi Mondial transforma localitatea in centru muncitoresc, in 1957 intra in functiune Uzina de superfosfat si acid sulfuric, iar construcţia Combinatului chimic Midia-Navodari şi ulterior a Canalului Poarta Alba-Midia Navodari a dus la o explozie demografica în anul 1983.

Orasul Navodari se afla la sud de lacul Tasaul , pe istmul dintre acesta si lacul Siutghiol.

Putini sunt turistii care vin in Navodari. Majoritatea, ajunsi in Constanta, fac dreapta spre statiunile litorale. Dar aglomeratia, traficul extrem de dens si timpul scurt pe care eram dispusi a-l petrece in masina, ne-au facut sa ne abatem, la iesirea de pe Autostrada Soarelui, de la clasicul traseu, cotind stanga in Cernavoda si pierzandu-ne, pana in Navodari, pe campiile secetoase, populate de stoluri de ciori si turme de vaci, si-ntr-un colt de pajiste umbrit, de doua corturi de tigani nomazi.

Cetatuia, manastirea din stanca

publicat in 6/10/2007, Ghidul Romanilor

Daca pornesti din Bucuresti pe Dambovita in sus, si te-ai documentat macar putin, poti vedea locuri mult incarcate de istorie.

Acum cateva saptamani treceam prin localitatea Cetateni (Arges) , si sus, in varful unei stanci am avut surpriza sa vedem o manastire. Aveam sa aflu ca se numeste Cetatuia Negru Voda, intemeiata pe la inceputul mileniului de catre Negru Voda, si ca ea mai sint in Arges inca 2 manastiri sapate in stanca: la Corbii de Piatra si la Namaesti. Le voiam vizitate pe toate trei intr-o singura excursie, gestionarea deficitara a timpului, conditiile geografice, o usoara urma de lene si intamplari neprevazute au facut sa ne limitam la aceasta.

Se poate foarte frumos si poetic spune in articole sau alte scrieri despre locuri vechi cu radacini infipte adanc in istorie, ca aici timpul sta in loc; dar nu, la Cetatuia tocmai aceasta impresie am avut-o: ca Timpul NU sta in loc, ci merge vertiginos inainte.

Ca poate Timpul o fi poposit candva pe acest varf de munte, dar efectele sederii lui aici nu par a fi de neglijat.

Se zice depre NegruVoda ca pe la 1290 ar fi traversat muntele din tara Fagarasului, ar fi trecut pe aceste meleaguri si, stabilindu-se la Curtea de Arges sau Campulung, ar fi intemeiat un voievodat. Controversata de catre istorici, aceasta ipoteza spune ca Negru Voda ar fi intemeietorul Tarii Romanesti. Construita pe un vechi lacas de cult dacic, manastirea Negru Voda abunda in legende.

In cele mai vechi timpuri locul de cult ar fi fost adesea vizitat de Zamolxe. Sapaturile arheologice au adus dovezi ale existentei culturii dacice aici, in varf de munte. Cetatuia Negru Voda se afla la 880 metri altitudine, intre Valea Chiliilor, Valea lui Coman si apa Dambovitei, la 25 km sud de Campulung. Vechea biserica e constituita din 2 pesteri, in prima se afla altarul catolic doamnei Marghita, sotia lui Negru Voda. Se spune ca si l-ar fi sapat singura cu dalta in piatra, in semn de mare penitenta, ea fiind de religie catolica iar sotul ortodox.

In ambele incaperi lumina firava intrata prin ferestrele micute perforate in stanca se imbina cu lumina si caldura tremuratoare a sute de candele.Biserica noua, este o biserica inaltuta de lemn. Vizitatorii duminicali intra si se inchina in ambele.

Sihastria Cetatuia era candva considerata cea mai aspra din tara noastra. Astazi, curtea este pavata cu gresie, fire de curent electric se prelungesc peste tot, drumul pana sus este presarat din loc in loc cu imagini troite si imagini biblice luminate de neoane. In apropierea bisericutei se afla sapata in stanca chilia lui Negru Voda, iar legenda spune ca voievodul isi adapostea aici tezaurul in timpul navalirilor tatare.

Chiar in varful stancii am gasit o troita. Ajungi la ea pasind pe stanci netede, spalate de ploaie, ce par niste dale ; in ele calugarii au sapat trepte. Dar am observat cu uimire niste urme micute de pasi, sapate in stanca; e drept ca, fugar, mi-am pus o intrebare despre originea lor, dar mi-am raspuns cu oarecare superficialitate ca probabil au fost scobite in piatra cu cine stie ce scop tot de catre calugari. Legenda spune insa cum ca piatra s-ar fi topit sub pasii evlaviosi ai voievodului si ai sotiei acestuia. Doamna Marghita si-a curmat viata aruncandu-se din chiar varful acestei stanci, cand dupa o batalie a vazut in zare trupele calare pe caii insangerati si a crezut ca sotul ei a pierdut lupta.

O mare discrepanta intre trecutul bogat al locului si prezentul derizoriu actual. La baza muntelui, treci Dambovita pe un pod de lemn. In stanga e un sat de tigani, iar de copii acestora care te urmaresc cu o insistenta ce aproape devine agresiva nu scapi cu una cu doua. Poate ca mila te-ar face sa le dai ceva, dar felul in care te abordeaza te irita, te determina cumva sa le raspunzi si tu mai repezit. Si-apoi pe poteca ce serpuieste pe stanca si prin padure, print-o caldura infernala, auzi tipete, rasete, chemari, vaitari, pe fiecare banca construita pentru odihna gasesti oameni care nu mai pot. Si daca stai sa judeci, ceea ce nu-I tocmai un lucru de fala, ai sa observi pe acesta potecuta pe care o parcurgi intr-o jumatate de ora, mai toate pacatele omenesti.

Oameni de toate felurile urca un fel de Golgota autohtona, pentru a se purifica sus si a-si infige acatistele in diverse troite intalnite pe drum. Langa aceste troite, zac pe jos, zeci de biletele impaturite ce poarta, pe un petic trecator de hartie, dorintele trecatoare ale oamenilor. "Calatorule, aminteste-ti de moarte". Statea scris sus, sculptat in treapta de la intrarea in manastire. "Moartea exista, ea este langa tine".

Ce inteleg din sihastria vechilor pustnici oamenii guralivi care isi storc puterile pana aici pentru a da un ban in schimbul garantarii implinirii dorintelor lor? Ce inteleg si eu din toate acestea?

Calugarii sint tacuti, se inchid in tristetea lor fericita, cum o numesc ei, si intr-o viata simplificata, voita departe de zbuciumul lumii.

"NICAIERI nu e mai multa nevoie de cuviinta decat la munte, sub cerul larg, in aerul curat, unde o lipsa de buna crestere e mult mai suparatoare ca intr-un salon. Pentru ca, sus acolo e numai armonie, si cea mai mica disonanta ia proportii …. " spunea in secolul trecut, in Cartea Muntilor, scriitoarea Bucura Dumbrava (pseudonimul lui Fany Seculici, nascuta in 1868, scriitoare mult apreciata de catre Maiorescu, Caragiale, Galaction etc).

Si-am plecat. Am lasat in urma Muntele cu cetatuia lui, satul de tigani de la poale cu plozii lui si Dambovita curgandu-si apele tulburi la vale . Si-n Pitesti ne-a prins o furtuna cu vant puternic si pana la Bucuresti ne-a plouat o ploaie neagra , neagra.

Ceramica neagra de Marginea

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor


Vizitam Bucovina a treia oara si din nou ploua; raurile se umflasera, podurile se rupsesera; ca sa ajung din Suceava in Campulung trebuia sa ocolesc prin Radauti, dupa care un drum serpuit traverseaza Obcina Mare, culmineaza in pasul La Palma (Ciumarna) si coboara apoi spre apa Moldovei.
Am trecut pe sub zidurile Sucevitei, insa n-am oprit. In comuna Marginea, vestita pentru ceramica neagra ne-am energizat cu o cafea si am vizitat atelierele mesterilor din centru de ceramica.

Intr-o incapere cu zeci de oale inca nearse, asezate ca niste clone pe scanduri sa se “zvinte” lutul proaspat modelat, doi mesteri manuiesc gramajoare de moloz tuciuriu; iau materialul , cam cat poti apuca cu o mana voinica, il trantesc pe roata ce se invarte in continuu, si mainile lor incep sa-l mangaie; si in cateva secunde, ca prin minune, o forma incepe sa se iveasca; in cateva minute devine o cana, sau o vaza ce se rasuceste cu viteza si se transorma incredibil de docila; cand crezi ca-i gata, o apasare mai adanca a unui deget sau pod de palma si schimbarea e radicala. Intreb daca pot face poze, nu-I nici o problema; stau si privesc fascinata cum viata ia nastere din pamantul negru lipicios.
Bucata informa de lut devine o cana din care bei apa dulce de izvor, o carafa pentru vinul vesel, o vaza pentru flori; spriritul ludic al taranului da si forme neasteptate: o girafa cantatoare, familii de porcusori guitind speriati.
Vasele sint apoi arse in cuptoare, pe plite de fonta. Unele sunt tratate (smaltuite) si pot tine apa, altele insa nu, au doar functie ornamentala; acum doi ani imi luam o cana butucanoasa si dupa o indelunga folosire, partea de jos unde apa ramanea mai mult timp incepuse sa se destrame.

Alaturi, magazinul de desfacere a produselor finite. Rafturi pline cu nenumarate forme, traditionale sau moderne.
Mestesugul ceramicii negre isi are radacinile in vreme getodacilor, iar localitatea Marginea este cea mai renumita din tara noastra pentru producerea prin vechiul procedeu de ardere inabusita si prin lustruirea ulterioara cu piatra de rau a vaselor; geografic, localitatea are o pozitie privilegiata din punct de vedere al olaritului: inconjurata de paduri, avand un sol argilos si strabatuta de apa Sucevitei, natura da oamenilor cele trei elemente magice necesare olarului : lutul, apa si focul.
In perioada comunismului s-a incercat inabusirea acestui mestesug, detinerea unei roti de orar fiind considerata infractiune; multi s-au lasat atunci de aceasta meserie, altii au practicat-o pe ascuns.
Lutul negru are un procedeu special de ardere. Dupa arderea oxidanta (in care lutul devine rosu (lutul cunoscut ) se introduc in cuptor lemne de brad si de molid si toate gurile de aerisire se astupa; arderea aceasta inabusita dureaza 10 ore, timp in care lutul se impregneaza cu oxidul de carbon si capata, in functie de anumiti factori (distanta de focar, materialul combustibil, etc) nuante de la cenusiu metalic la negru intens.

Ornamentarea vasului se face prin impresiune (se imprima in vasul nears un model) sau prin lustruirea cu piatra de rau. Vasele au forme echilibrate, simple, frumoase.
Cand am pornit din nou la drum, urma sa plimbam dupa noi, in porbagaj, cateva cani, o vaza si o pasarica cantatoare care ciripea frumos in functie de cat de mult ii dadeai sa bea.(o ingenioasa pasare din lut, un fel de fluier traditional care scoate trill-uri diferite in functie de cata apa ii torni pe cioc).

Cetatea Fagarasului

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor. 2006.



Inceputurile pe pierd in pacla timpului, Fagarasul fiind atestat documentar penrtu prima data in jurul anului 1291; datorita pozitiei prielnice, situat in cenrul tarii, fagarasul se dezvolta rapid; Cetatea a fost contruita in 1310 din ordinul lui Ladislau Apor, voievodul Ardealului. Pentru a tine piept invaziilor tatare si turcesti, si initial era o constructie din lemn.

Originea numelui cetatii este controversata; unii spun ca numele ar veni de la “FOGAR”, numele unei contructii daco-romane anterioara cetatii, veche de mai bine de un mileniu; o alta varianta ar fi derivarea lui din “fa garas” care inseamna “ban de lemn” ; marele istoric Nicolae Iorga spune ca numele ar veni de la padurea de fag care exista candva in vecinatatea satucului. De-a lungul existentei sale, cetatea a trecut prin mai multe stapaniri.

A apartinut, pe rand, domnitorilor romani (Vlaicu Voda, Mircea cel Batran), apoi principilor ardeleni si, în cele din urma, habsburgilor. Pozitia sa strategica deosebit de importanta a transformat-o rapid într-un punct de rezistenta impotriva raidurilor otomane si tataresti.

Structura actuala i se datoreaza principelui transilvaniei, Stefan Mailath care in 1538 schimba constructia din lemn cu una din piatra si caramida. Apoi, dupa 1699 Cetatea Fagarasului trece în mainile hasburgilor. Era o vreme cand forticatiile sale nu mai faceau fata evolutiei tehnicii militare, iar noii proprietari au transformat-o in castel-palat in timpul domniei Mariei Tereza (1740-1780), aspectul sau devenind foarte asemanator cu cel actual.

Cel mai important stapanitor al cetatii a fost probabil Mihai Viteazul, care, bucurandu-se de multa sustinere din partea populatiei locului, isi va adaposti aici familia si pe sotia sa, D-na Stanca, pana in 1601.

Nici timpurile moderne nu au lasat batranele ziduri sa odihneasca in liniste. Cetatea a functionat cu diferite utilitati pana în 1961. Din 1965 este transformata în muzeu si, desi a fost supusa unor lucrari de renovare în anii '80, este uitata si lasata în paragina dupa 1989.
Adevarul tragic este ca, între 1948 - 1960, cetatea a fost folosita ca închisoare pentru detinutii politici de catre regimul comunist, multi dintre cei încarcerati aici pierzandu-si viata. Interesul strainilor pentru batrana cetate nu s-a lasat nicodata asteptat. În ciuda delasarii autoritatilor locale de dupa '89 si a distrugerilor suferite în aceeasi perioada, au existat tot timpul grupuri de pasionati din afara tarii care s-au aventurat pana aici ca sa admire ceea ce odata era un edificiu impunator. In ultimii ani frumusetea si atmosfera speciala si plina de forta a batranei cetati a facut sa fie folosita ca platou de filmare pentru cateva filme straine printre acre si Dracula2000.


Am regasit Cetatea intr-o dimineata de toamna, o duminica plina de soare si pace; o senzatie ca acea constructie n-ar putea fi clintita de nimic, si-a facut loc in mine; inconjurata de un sant de aparare plin cu apa in care isi oglindea fara de grija zidurile caramizii, raspandea in juru-I pace si lumina.
Am patruns pe pod, I-am dat rotocol, I-am cercetat fiecare coltisor al primei incinte, fiecare sala tenebroasa, fiecare culoar cu acoperisul cazut prin care se alergau ciorile, am urcat la catul de sus unde am gasit urmele “utilizarilor mai moderne “ alea acestui edificiu istoric; Apoi am patruns in curtea interioara; o terasa restaurant, o muzica populara fagaraseana, 2 care de lemn ornamentale, un put larg dezafectat si o caricatura de spanzuratoare, poate ramasa in urma vreunei filmari… si multa modestie atat in sensul pozitiv cat si negativ al cuvantului. In stanga, imediat ce patrunzi in curtea interioara, se afla intrarea in Muzeul Tarii Fagarasului.


Inchei cu cateva imagini, si cu marturisirea ca am simtit in cele cateva ore petrecute acolo, forta unui trecut de care poate am uitat, atagat inca de cate o caramida prafuita , si un fel de demnitate muta care pulsa fara sa-i pese de Timpul care incet … incet dar sigur …

Racos, un alt fel de vulcani noroiosi

Un articol de Irina Cristian , publicat in Ghidul Romanilor 2006

.....

Singura problema a fost ca am uitat instantaneu cum se numea localitatea, retinand doar vag ca era pe langa Sighisoara. Mi-a trebuit ceva mai mult de un an sa gasesc locatia exacta si sa aflu cateva detalii in plus, astfel ca sambata 5 aug), dimineata, porneam intr-un accelerat de Satu Mare, urmand a cobori in Augustin. (prima statie dupa Brasov). Eu si fotograful D… N-are rost sa amintesc ca plecarea din Bucuresti s-a facut alergand ca disperata pe Maniu, dupa troleu, cu rucsacul pe un umar, cortul intr-o mana, aparatul foto agatat de gat, o folie de fas, portofelul si o galetusa cu ardei umpluti intr-o punga strans tinuta la piept deoarece in viteva imi bagasem degetele in ea si o rupsesem si cheile si telefonul starnse in pumn ca nu cumva sa-mi sara din buzunarul unde le indesasem initial; am prins troleul, am prins si trenul, am ajuns in Augustin unde colegii de calatorie nemti ne-au ajutat spontan sa ne aruncam bagajele din tren, pe motiv ca trenul oprise deja si noi nefiind pe faza nu eram pregatiti sa coboram. Augustin e … Sincer, m-am intrebat de ce opreste acceleratul acolo. Augustin e un sat cu cateva case, foarte multe de tigani. Un mic magazin la 1 minut distanta de gara. Un sat sarac, asta mi-a fost impresia. Impresie insotita de o senzatie usor neplacuta, putin cam complicat de descris in cuvinte. Multi oameni cu carute. Case cam darapanate. Puteam astepta trenul sprea racos, un personal ce venea cam peste 2 ore dar..indragostiti de natura, am pornit pe jos, pe un drum de tara de vreo 11 km. la umbra unui plop am mancat un pic, apoi un tigan cu o caruta cat o lada care mergea dupa lemne la padure s-a gandit sa ne ajute si ne-a luat cu el. Si asta, chiar cand ne marturiseam unul altuia impresia ca oamenii nu par demini de incredere, ca sint cam colorati… iar eu incercam sa-mi fac curaj ca si ce daca sint colorati, asta nu inseamna ca sint si rai. Tiganul avea un calut mic si sprinten, si o mare nevoie sa vorbesca; laitmotivul calatoriei a fost “ intelegeri si neintelegeri intre sateni” ; astfel aflam ca tiganii se inteleg mai bine cu ungurii decat cu romanii, ca romanii au pamant dar pleaca la oras si prefera sa-l lase nemuncit decat sa-l dea in arenda tiganilor; ca primarul e ungur si fff gospodar, ca el, tiganul are 4 vaci si duce laptele la laptaria facuta de primar in sat, mai scoate un ban; ca el nu fura, ca e pocait, ca se intelege bine cu romanii; E prietenos si deschis, ne vorbeste intr-un fel simplu si natural despre toleranta , cu o voce molcoma cu accent ardelenesc; "nu mai stie tiganeste", ne spune; El nu fura, si totusi merge cu caruta sa "fure" lemne din padure. E bun prieten cu padurarul; ma gandesc ca nici macar el nu considera ca face ceva rau; lemnele sint din padure, sint ale tuturor, si lui ii trebuie lemne pentru iarna, "vreo 15 metri de om". …as face putina filozofie aici, despre ce inseamna furat la tigani (atat de "acuzati") si ce inseamna "furat" la romani, dar ma abtin … Mergen printru-un mic defileu, pe langa un Olt micut si foarte tulbure, in zdruncinaturi de caruta; privesc crupa stralucitoare a calului si peisajul verde din jur, imi ajunge din cand in cand la ureche cate un "Hai tata…" adresat calului. Cam pe la jumatatea drumului coboram. Si continuam pe jos cu rucsacii in spate, nu mult pentru ca se pune o ploaie sanatoasa! (anuntata ce-I drept la meteo dar ignorata cu optimism de catre noi). Ne adapostim in padure. Urcam rucsacii intr-un copac, incropim un acoperis din folia de fas si asteptam pana ce folia se patrunde sin incepe sa ne ploua "in casa". Ploaia de vara care nu trebuia sa tina mai mult de o ora se cam intrece cu gluma, asa ca intindem cortul, ce sa facem? Tre’ sa spun ca nu-I simplu sa intinzi un cort vechi pe ploaie, te umpli de pamant, te uda de nu te vezi, iti mai ploua si in cort, cuiele nu intra neaparat cum trebuie dar asta e mai putin important, ti-e frig…dar cand te vezi in cort si incepi sa te schimbi in haine uscate parca e ceva mai bine; Socul a fost cand am vazut ca era abia ora 15. Asa ca neavand ce face am dormit pana la 18. Turna cu galeata! Tuna infiorator. M-am trezit la un moment dat cu o intrebare "subconstienta" in minte, fara vreo radacina logica, poate venita din vreun vis: "de unde atata apa?" si zau daca gasea vreun raspuns -:); cortul parea ca va pica sub rafalele de ploaie; bine ca a rezistat … Te la 6 se mai domolise, chiar ne intrebam daca a iesit soarele. De unde… Trecea o lunga turma de oi pe drum, cam "plouate si fara chef" , am scos nasul si m-am uitat la ele, dupa care m-am bagat la loc in sac; deodata glasul ciobanului ajunge la noi "tunator" : "Baaaah, daca ramaneti acolo la noapte vine ursuu!" Am stat si am cugetat; nu parea sa glumeasca; adica m-am gandit ca unui om care umbla prin ploaia aia, si care-ti arunca scurt un "la noapte vine ursul" fara alte "inflorituri", nu prea-I arde de glumit. In plus, toate stanele aveau vreo 6-7 dulai agresivi aferenti. Sa strangi cortul pe ploaie si s-o iei din loc e si mai naspa. L-am strans si l-am ingesuit cum am putut in husa. Am mers in sandale prin balti fara sa-mi mai pese, tremurand prin ploaie , ne-a luat ceva timp sa scapam de caiinii de la o stana care, desi pastram un contact vizual ferm se apropiau la 2-3 metri de noi, asa ca nici nu se punea problema sa le intoarcem spatele. Cam pe la 8 am zarit primele case din Racos. Am avut un noroc chior ca la prima casa unde am intrebat cum ajungem in sat si daca au cumva idee de cazare, au acceptat pana la urma sa ne ofere gazduire o noapte; si astfel am dormit la tanti Rozi, unguroaica casatorita romanul Nicolae, proprietari a vreo 40 de iepuri, 2 purcei si 2 caini sanatosi pe care noaptea ii lasau liberi prin curtea imprejmuita cu gard de sarma ca sa-I apere de hoti. Asta insa nu inaite de a ne intreba de cateva ori "daca nu suntem ucigasi", intrebare la care…orice raspuns ar fi sunat aiurea; si totusi, ca s-o linistim am incercat unul negativ. (m-am gandit ca la ora aia nu era o idee buna sa faci glume:)) ) La tanti Rozi am mancat seara o farfurie de ciorba groasa de fasole-teci, castraveti murati, un lichior de capsuni facut in casa; dimineata oua ochiuri cu slanina si la pranz o portie de taietei cu branza dietetici; si am ascultat de vreo 6-7 ori acealeasi lucruri ; si am dormit binisor intr-o liniste desavarsita. Toate astea la un pret de "cat vrem noi" . Am vrut 500 si a fost OK. In Racos nu sint pensiuni, si oamenii nu prea cazeaza straini; Nu e indicat sa pui cortul in salbaticie, umbla ursul pe acolo; cel putin asa am auzit. La vulcani. Zona este vulcanica. Sint cateva cariere: bazalt, granit, o roca verzuie din care se face cimentul, calcar… unele cumparate sau in curs de cumparare de catre straini. Deasemenea, zona este un vechi centru dacic cu asezari mai vechi decat cele de la Sarmizegetusa: Tipia Racosului, Tipia Ormenisului, mai este si un castel feudal in zona…”dar despre acestea in emisiunea viitoare”. Ce-i drept a douaa zi nu eram in cea mai buna forma. Abia imi trageam picioarele dupa mine, am ratat cafeaua de dimineata si nu functionam tocmai ok. Am urcat abia pana la Vulcan; un "mot" care se vedea de jos din sat si care, la fata locului am constatat ca era "canionul" despre care auzisem – o mare excavatie dinamitata in conul vulcanic din care nu mai ramesese cine stie ce; roca era folosita ca material de constructie. Culorile insa sint fascinante: de la aramiu-ocru, la rosu vinetiu intens , zone de negru. Ar trebui sa auziti cum suna pietrisul asta sub bocanc, ceva scrijelitor si dur; roca e poroasa , topita si foarte dura, simti si vezi actiunea focului asupra ei. Deasupra se roteau si tipau ulii. Vegetie saraca, peisaj selenar. Straniu. De acolo am pornit pe un drumeag, la inspiratie, spre "Coloanele bazaltice". Spre sat coboarau fanete , pajisti inflorite si tapsane cu lucerna cosita. Am ajuns deasupra unei cariere de piatra, cu o gramada de utilaje, apoi mai jos am dat de o stanca imprejmuita unde presupun ca erau coloanele bazaltice. Regret ca n-am ajuns si la celelalte obiective din zona. Ceva se pusese de-a curmezisul in mine. Dar mi-am promis ca ma voi intoarce si am s-o fac! La ora 13 luam personalul spre Augustin. Back to Bucarest! Aveam sa aflu din ziare ce inundatii au fost in tara si ce furtuni … in week-end-ul asta.