publicat in Ghidul Romanilor, 2007.
Era o sambata arsa, una din multele astfel de sambete bucurestene ale acestei veri.
Aceasta este o poveste scurta despre un monument al naturii cazut in cotidianul marunt, atins si mistuit de mediocritate. La sugestia unor buni prieteni, pornim din Bucuresti spre Slanic Prahova, la lacul sarat Grota Miresei, cu gand sa ne racorim epidermele in apa tamaduitoare. Gasim lacul…si strandul suprapopulat.
Aici am ajuns in acea sambata torida. Poate n-ar fi trebuit sa ma mir, insa m-am mirat… Micii sint traditionali romanesti. Oamenii au dreptul la libertate. Insa unde se termina libertatea si incepe simtul moral sau respectul fata de cel de langa tine? Astazi, cand totul devine fluid si schimbator, mi-e greu sa spun. Pentru ca aveai voie sa-ti aduci la strand propriul gratar si propria materie prima gastronomica, il locul in care mi-am asezat paturica se intreceau sa-mi gadile narile trei fumuri agresive de la trei gratare pline de mici, la care, cate un cap de familie supraveghea desfasurarea actiunii. 
………… Am preferat sa ies din perimetrul ingradit unde nimeni nu dadea atentie bolidului de sare cenusiu crenelat de langa ei cu eticheta de “pericol” pe el, implinirea nevoilor fiziologice ale alimentarii fiind prioritara. Am urmat o potecuta si am ajuns sus, pe dealul de deasupra lacului. Restul sejurului la Slanic l-am petrecut intr-o livada de pruni unde nu se mai auzea muzica si larma, la umbra , jucand un sah , un fotbal, citind si delectandu-ne papilele gustative cu un pepene rosu si zemos.
Ma uitam la ea si ma gandeam ce priveliste vor fi avand candva cei ce o locuiau. Stateau pe prispa, privind de sus ochiul misterios de apa, dealurile din zare, muntele Verde dinspre Valenii de Munte. Probabil se simteau ca niste regi. 
Era o sambata arsa, una din multele astfel de sambete bucurestene ale acestei veri.Aceasta este o poveste scurta despre un monument al naturii cazut in cotidianul marunt, atins si mistuit de mediocritate. La sugestia unor buni prieteni, pornim din Bucuresti spre Slanic Prahova, la lacul sarat Grota Miresei, cu gand sa ne racorim epidermele in apa tamaduitoare. Gasim lacul…si strandul suprapopulat.
Stiam aceasta oaza misterioasa de acum 10 ani cand colindam dealurile Slanicului si am ajuns intamplator desupra muntelui de sare de la Grota Miresei. Muntele de sare, la modul propriu al exprimarii, constructie minerala aparent stancoasa dar care de fapt are o compozitie proponderet de Na Cl combinat cu impuritati insolubile, munte in care apa ploilor a sapat santulete crenelate , isi are bineinteles legenda lui.
Neimpacata cu alegera mirelui , alegere facuta de parintii ei, o tanara fata s-a aruncat de pe varful muntelui, amestecandu-si lacrimile si viata cu apele sarate ale lacului. Poate ca sensibilitatea oamenilor de atunci a facut sa memoreze in numele locului, tragica poveste.
Acum cativa ani, muntele de sare s-a prabusit in lac; grota nu mai este. Lacul a ramas doar o gluma. Oameni intreprinzatori au incercuit cu gard de sarma edificiul naturii, au pus o pancarta cu “pericol de accidente” si in Baia Baciului, lacul sarat adiacent, au amenajat un strand natural cu proprietati tamaduitoar - Strandul “Baia Baciului”.
Aici am ajuns in acea sambata torida. Poate n-ar fi trebuit sa ma mir, insa m-am mirat… Micii sint traditionali romanesti. Oamenii au dreptul la libertate. Insa unde se termina libertatea si incepe simtul moral sau respectul fata de cel de langa tine? Astazi, cand totul devine fluid si schimbator, mi-e greu sa spun. Pentru ca aveai voie sa-ti aduci la strand propriul gratar si propria materie prima gastronomica, il locul in care mi-am asezat paturica se intreceau sa-mi gadile narile trei fumuri agresive de la trei gratare pline de mici, la care, cate un cap de familie supraveghea desfasurarea actiunii. ………… Am preferat sa ies din perimetrul ingradit unde nimeni nu dadea atentie bolidului de sare cenusiu crenelat de langa ei cu eticheta de “pericol” pe el, implinirea nevoilor fiziologice ale alimentarii fiind prioritara. Am urmat o potecuta si am ajuns sus, pe dealul de deasupra lacului. Restul sejurului la Slanic l-am petrecut intr-o livada de pruni unde nu se mai auzea muzica si larma, la umbra , jucand un sah , un fotbal, citind si delectandu-ne papilele gustative cu un pepene rosu si zemos.
La coborare, am trecut pe langa o casa. Parasita. Era chiar deasupra lacului.
Ma uitam la ea si ma gandeam ce priveliste vor fi avand candva cei ce o locuiau. Stateau pe prispa, privind de sus ochiul misterios de apa, dealurile din zare, muntele Verde dinspre Valenii de Munte. Probabil se simteau ca niste regi. Dar acum cativa ani dealul s-a surpat. Muntele de sare s-a probusit in lac. Grota Miresei nu mai exista. Legenda fetei se sterge si ea. Dealurile se niveleaza, adancurile se astupa. Natura si omul tind catre un tot uniform.
La adapostul acestei uniformizari, capii de familie supravegheaza cu constiinciozitate micii sfaraind. Vantul poarta fumul incolo si’ncoace si daca grota ar mai fi, poate fumul imbietor, patrunzand acolo, ar trezi la viata duhul pofticios al miresei fara nunta.
Insa grota nu mai este. Fumul trece prin narile oamenilor si se pierde in vant. Zidurile casei de sus sunt ondulate.
Pasesc cu grija peste prag. Trag cateva cadre. Privesc in sus si, agatat de tocul usii, ca un talisman, un inel de alama cu piatra de rubin. Un rosu pur si curat incastrat intr-un metal semi-oxidat, contorsionat si pocit. O fractiune de secunda si in minte mi s-a cladit povestea lui. Ce factori mecanici l-au schimonosit asa pe degetul femeii ce incerca sa-si salveze casa? Ducu imi zice ca e un inel de vrajitoare. Il pun pe deget. Intra greu si ma zgarie. Il rasucesc.
As vrea sa dau timpul inapoi. Sa fac unii ochi sa se deschida , sa clipeasca, sa spele cu o lacrima fumul din ochi si sa vada casa de sus cum sta sa se pravale.
Dar inelul nu e fermecat. Zace acum, prafuit, inert si stramb pe masa mea. Rosul rubinului pare mai pal.
Si timpul trece… la fel peste oameni, peste ape, peste munti …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu