Hasmas, Piatra Singuratica

Data publicarii 6/10/2007, Adaugat de: Irina Cristian Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

In Hasmas, la Piatra Singuratica, exista o micuta cabana de munte la poalele unei stanci pitoresti . Intr-o permanenta cautare a locurilor mai putin cunoscute ale Romaniei, in dorinta de a arata si altora cat de frumoasa este tara pe care o locuiesc, am aflat de ceva vreme si imi doream in mod deosebit sa ajung in Hasmas, la Piatra Singuratica, o micuta cabana de munte la poalele unei stanci pitoresti in curmatura dintre culmea Hasmasului Mic si cea a Hasmasului Mare. Si iata-ne porniti vineri dimineata din Bucuresti, fara sa fi studiat cu prea mare atentie drumul ce-l aveam de facut, spre orasul Balan, cea mai nordica localitate a bazinului Ciucului, la 42 Km nord de Miercurea Ciuc; cu opririle si vizitele colaterale, achizitia alimentelor pentru trei zile si alte pauze neprevazute, drumul ne-a costat cu totul vreo 8 ore de condus tihnit. De Lacul Rosu a auzit mai toata lumea. Rezervatie naturala, punct de maxima atractie al turismului romanesc, aflat la intrarea in impresionantele chei ale Bicazului, lacul s-a format in 1837 prin bararea naturala a paraului Bicaz in urma unei alunecari de teren de e versantul muntelui Ucigasul. Are o suprafata de 13 ha si o adancime maxima de 12 metri.

O plimbare cu barca printre varfurile arborilor subacvatici conservati inca, e de neuitat. Dar poate putini stiu ca deasupra acestui lac, dincolo de peretii inalti ai cheilor Bicazului, se intind niste munti minunati, cu poieni imense adapostind stane de oi si mici izvoare, cu copaci solitari, cu noroc scapati din calea traznetelor , cu stanci numai bune de catarat si cu culmi crenelate, niste munti putin umblati, cu paduri salbatice, racoroase: Muntii Hasmas. Din Hasmas isi trage apele Oltul, si o face cu suficienta putere incat sa razbata in diagonala pana la Dunare. Noi am decis sa urcam din orasul Balan ; pentru ca voiam sa ajung la Piatra Singuratica si pentru ca ne era mai accesibil. Vazut intr-o dupa amiaza de vineri a lunii mai, Balanul, un micut orasel fost minier intinzind blocuri subtiri de-a lungul strazii principale la poale de munte, pare toropit intr-o perpetua duminica de vara. E atestat din 1850, sub numele de Balana (169 de familii), ca oras format exclusiv din familiile lucratorilor in mina, dar originile lui sunt ceva mai vechi, legate de descoperirea zacamintelor de cupru de catre un pastor roman, Ion Oprea ce-si mana turmele pe deasupra obarsiilor Oltului.

Legenda spune ca pastorul ar fi vazut ceva stralucind in piatra unei stanci inalte, si urcand cu greu pana acolo, ar fi reusit sa doboare cu barda un bulgare stralucitor; l-a luat in desaga si cintit fiind, l-a predat oficialitatii Scaunului secuiesc Odorhei, primind in schimb o renta viagera drept rasplata. Explotare sistematica a zacamantului a inceput in 1803, cand Tezaurariatul minier din Viena a preluat teritoriul minei; de-a lungul anilor, mina a fost privatizata, schimbind nenumarati proprietari. Si iata-ne azi, calatori indepartati care aflam despre istoria acestor locuri de prin carti, minunandu-ne in fata frumusetii naturale crestata din loc in loc de urmele sterile ale exploatarilor miniere. Exclamatiile mele incantate de frumusetea si noutatea peisajului nu-l trezesc pe Ducu care-si face in dreapta siesta de dupa-amiaza. In oras coabiteaza romani si unguri; sus la cabana, aveam sa auzim in aceste 3 zile hasmasene numai ungureste vorbindu-se si aveam sa presupunem ca este limba folosita default. Conduc cu ochii dupa un marcaj de inceput de traseu, il zaresc pe zidul unei case, cam sters de ploi si vanturi, intorc masina si pornim pe un drumeag neasfaltat, ingust, insotind un parau, spre munte, printre case.

Gasim un loc ingust si cat de cat adapostit in care inghesuim masina , mancam ceva si pornim la deal, cu niste rucsaci imensi si, din start, pe o poteca gresita. Ratacitul marcajului avea sa ne dea de furca in repetate moduri si in zilele urmatoare. Cu limba scoasa de un cot, ne intrebam la o raspantie pe care din cele 3 potecute nemarcate sa purcedem, cand ne-a scos din belea un copilandru ce alerga pe dealuri ca un fluture. Si uite asa am urcat un versant arupt de tot, prin padure, printre brazi bicisnici si haini care nu s-au indurat de epiderma noastra sensibila de oraseni. Dar sus, am dat intr-o poteca buna, pe coama unui picior de munte, umbrita verde crud de copacii prospat infrunziti, si pe care am mers o bucata de drum ca la plimbare. Dealtfel, pana la cabana Piatra Singuratica (1420 m altitudine) am mers de placere, bucurandu-ne de toata natura din jur. Cabana arata ca in pozele care-mi inspirasera calatoria; infipta la picioarele Pietrei Singuratice, un manunchi de stanci ca niste turnuri care imdiat ne-au imbiat sa le urcam, e o cabana de lemn simpla cu 2 camere cu priciuri, cu cu un pret de cazare derizoriu . (nu-l spun). Ne-am intins cortul, am luat un gura de palinca bistriteana sa ne incalzim, si-am urcat pe un grohotis pana la mijlocul stancii; cum se intuneca, am amanat pentru ziua urmatoare urcusul.

Noaptea ne-a fost lunga si plina de somn odihnitor. Cand, in toiul noptii m-am trezit si am scos nasul afara, am vazut stelele ! Atat de aproape, si atat de stralucitoare. Le-am recunoscut, de cand nu le mai vazusem! Astea sint stelele de la munte, curate, licarind foarte aproape de tine, pe un cer stralucitor de negru. In oras stelele astea nu exista. N-ai sa le vezi niciodata. Si-am adormit la loc, in sacul de puf, cel mai calduros somn din toate petrecute pe munte. Dimineata soarele a inceput sa incalzeasca cortul, am facut ochi si am baut o cafea fierbinte la primus; cu cateva de-ale gurii in rucsacel, am pornit usurel spre Hasmasul mare (1793m) , cu gand s-ajungem in poiana Mezied; dar n-avea sa fie asa, ratacirile repetate ale discretului marcaj banda rosie, poienile mari care te imbiau la pauze (lungi si dese, chia marilor succese), cautarea cu disperare a iesirii marcate dintr-o astfel de poiana plina de casute parasite de ciobani, ne-au venit pana la urma de hac.

Pentru cel ce stie zona sau se orienteaza bine si cu inspiratie, Hasmasul se poate face intr-o zi, cu plecare din Lacul Rosu si ajuns in Piatra Singuratica. Pentru cel ce bajbaie, intreprinderea asta devine poveste. Am avut de gand sa ajungem macar deasupra lacului, dar am lasat-o pe alta data (cand vom pune tabara la lac si vom face trasee in zona) si ne-am intors, printre petice de zapada ascunse prin padure si tufe de flori albastre catifelate adiate de vantul ce curgea printre nori albi, pufosi; ne-am lasat bronzati de soarele fierbinte, si-am ajuns la cabana odihniti. Seara am urcat pe Stanca. Ne-am catarat, mai bine spus, si treaba asta m-a scos din amorteala. Partea neasteptata a fost cand , grupul de pusti de vreo 13 ani, vecinii nostri unguri de la cabana, care in papuci, care in opincute cu talpa subtirica de cauciuc, ne-au depasit zburand pe coltisorii de stanca, in timp ce noi inaintem prudent, pe deplin posesori constienti ai varstei mature pe care o aveam. N-as putea spune ca nu le-am invidiat putin bravada, vorbaria vesela neintrerupta, cheful de viata si lipsa totala, inconstienta poate, de teama pe care le-am tot observat cat am stat in preajma lor. Si mi-era dor de toate acestea, cand erau si ale mele, si de entuziasmul naiv cu care urcam potecile, acum in urma cu, NU multi ani. De pa varf am admirat un frumos apus de soare, calcarele luminate in rosu, si Ceahlaul umbrit misterios in miazanoapte. A doua zi pe un soare care ne imbia la plaja, am facut o scurta excursie pe Hasmasul mic, am citit intr-o poiana linistita si-am ascultat cucul cantand.

Multi cuci in zona si foarte cantatori in perioada asta. La cabana am servit o salata de varza productie proprie si nuci sparte intre doua pietre, ne-am luat rucsacii in spate , la revedere de la cabanierul ungur ras in cap si de la craniul (de urs poate, c-am auzit ca erau multi in zona) agatat deasupra usii de la cabana, si-am pornit-o la vale. Tocmai urcasera pe un povarnis o caruta plina cu saltele, ne-am uitat un pic socati cum trageau caii pe o panta atat de abrupta; se innoia cabana ! Era un soare de sarbatoare, sarbatoare fara nume la un capat de lume; de mult nu mai avusesem atata liniste la munte si atata senzatie de tihna .

Ma abtin sa spun daca la introarece am avut sau nu probleme cu re-gasirea marcajului. Nu de alta, dar montaniarda din mine s-ar face de ras. Aveam sa regasim masina cu tabla incinsa in soare, sa admiram o gagicuta ce-si infigea cu mare grija niste tocuri cui printre pietrele drumului de munte intr-un echilibru extrem de fragil. Era duminica, sarbatoare. Si dupa un drum lung , aveam sa regasim Bucurestiul deja in plina vara, cu oameni speriati de caldura brusca .