ARTMANIA 2007, Sibiu

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

Plecam spre Sibiu vineri, 15 iunie, incarcati cu o doza buna de entuziasm datorata, in parte amintirilor de anul trecut, in parte asteptarilor de anul acesta. Aflaseram ca in urma unui accident suferit de unul dintre membri, trupa Haggard, programata vineri, nu va mai concerta.

Ne grabim sa prindem cat mai putem din concert; totusi ajungem pe la 21 si ceva, suficient cat sa agatam din zbor, in drum grabit spre Piata Mare, ultimele acorduri din Cargo strecurate printre cladirile Sibiului vechi, insuficient pentru a reusi sa ridic acreditarile. Ne hotaram sa platim biletele pe ziua respectiva si intram la Anathema.

Lipsa Haggard a schimbat sensibil programul festivalului.

Trecuti de gardul ce imprejmuia incinta Pietei mari, scapati cu bine de filtrul de jandarmi care perchezitionau "la piele" ne gasim brusc in alta lume. Ruptura e rapida: din ameteala si graba drumului trec instantaneu intr-o lume de lumini, populate cu rock-eri de tot felul, izolata de exterior, care lasa sa treaca dincolo de zidurile primariei si ale Bruckenthalului, strecurindu-se pe stradute inguste , pietruite, rabufniri de chitare metalice, basi si tobe care-ti misca inima din loc.

Primele piese din Anathema sint colorate cu puternice efecte tehno. Cand ma intrebam daca asa va fi tot concertul, au schimbat brusc tonul. M-am apropiat de scena pentru cateva poze, si dintr-odata am realizat ca eram in mijlocul acelei multimi care vibra.

Am inchis ochii un timp; tobele faceau sa-ti vibreze cutia toracica, simteai sunetul direct in piept; dincolo de stern si de coaste se aflau plamanii si inima iar sunetul intra direct acolo. Era ca si cum cineva iti ciocanea ritmic, cu degetul, direct in inima; inconjurat de muzica protectia ta fizica disparea, si n-aveai cum sa te opui.doar lasai sa te patrunda sunetul.

Am privit in jur ca sa vad cum , oameni entuziasmati de muzica, se strangeau in brate,isi dadeau mainile. Foarte multa emotie! Sincer (ma gandesc acum), o muzica ce are un astfel de effect, care face omul sa renunte la tot balastul, sa iasa din invelisul lui "fabricat" si sa fie el insusi, nu-I decat arta pura.

Recunosc ca nu sunt rock-er; cel putin nu in definitia clasica o rock-erului. Imi amintesc cand am fost la primul concert rock si m-am vazut in mijlocul acelei multimi in negru, cu cercei si colti metalici infipti peste tot, cu ochi vopsiti; cam 10 minute am stta cu pielea zbarlita involuntar si fara vreun Jcontrol constient Acum vad lucrurile putin altfel. Si, oricum cuvintele nu au prea multa valoare.

Si oricat as incerca sa descriu senzatiile, si oricat ai citi sau ai asculta muzica, esti departe de a banui ce senzatii incerci in mijlocul unei multimi ce vibreaza in acelasi ritm. Am iesit de la Anathema cu zambet pe fata si cu mult entuziasm in suflet. Ciudat. In acel sunet timpanele raman inerte, frecventa vibratiei intra, cumva, direct in inima. Amintirile au valoare prea mica in fata experientei traite pe viu.

Cum spuneau cei de la My Dying Bride: "noi facem o muzica ce se adreseaza inimii, si nu mintii". La intrebarea: ce-au vrut sa spuna intr-o piesa in care, o parte din dialog e in chineza, o parte in engleza dar si acela intr-un growling de neinteles, au raspuns ca au vrut sa arate ca muzica transcede limbajul, ca prin ea poti comunica foarte bine chiar daca te exprimi in limbi total diferite.

Cum Sibiul era plin pana la refuz, cu rezervari facute cu saptamani inainte iar campingul de la Cisnadioara, cartierul general al publicului Artmania, isi epuizase locurile, am pornit in toiul noptii spre Ocna Sibiului, ne-am pus cortul si am adormit in ritmul zguduitor al manelelor.

Dimineata am fost in Sibiu, la Sigi Kultur Café, pentru a ridica acreditarile, si, norocoasa cum sint, am prins ultima acreditare foto, lucru care m-a bucurat nespus pentru ca aveam acces in fata scenei la primele 3 piese ale fiecarei trupe. Am colindat apoi terasele, Turnul Sfatului de unde se vedeau amenajarile din Piata Mare si tirurile cu echipamente ale formatiilor, si ne-am rugat sa nu vina ploaia desi prognozele erau pesimiste iar nori negri manati de fulgere taioas inconjurau Sibiu din toate partile. Prin cine stie ce ciudatenie meteorologica, in Sibiu n-a plouat.

Sa-i vezi in conferinta pe cei de la My Dying Bride este o experienta interesanta.

Trei oameni extrem de diferiti: vocalistul (si textierul) Aaron Stainthorpe, cu o mare tristete intiparita pe chipul extrem de expresiv, cu unghiile mainii stangi vopsite in rosu, cu gesture linistite, si cei doi chitaristi pletosi, unul demn si impenetrabil, altul cu o fata rotofeie emanand veselie si pofta de viata in timp ce soarbe peiodic din cutia cu bere si-si aranjeaza parul cu gesture scurte.

Trei oameni diferiti din care unul nu poate compune versurile decat in cele mai negre stari iar altul nu canta decat atunci cand se simte bine si care reusesc sa transceada aceste diferente de personalitate activand de 17 ani pe scena rock-ului cu o muzica matura , un british doomdeath in evolutie spre gothic metal. Stiu foarte bine ce muzica vor sa faca, si o fac, ignorand aspectul comercial; daca muzica ii exprima, atunci banii vor veni si ei. La inceput s-au inspirat din poetii clasici englezi si din biblie pentru a avea mai mult acces la public.

Dupa cum spune Aaron (solistul si in acelasi timp textierul) "Iisus este un mare star".

Sa-i vezi in concert pe cei de la My Dying Bride poate fi o experienta coplesitoare. La doi pasi de scena, emotia transmisa este extrem de puternica. Contorsionarile vocii, ale trupului solistului, acompaniate de contorsionarile chitarei transmit o durere adanca ce te proiecteaza in cele mai negre tenebre. Muzica e grea si puternica, te apasa; recunosc ca m-a luat prin surprindere, si dupa seiunea foto a trebuit s aies, pentru o scurta pauza, ca sa-mi revin.

The Gathering m-au surprins cu felul in care solista se strecura cu copilarie si inocenta printre acordurile dure, jucandu-se cu ele parca, imblanzindu-le, modelandu-le si dandu-le si mai multa forta in final. Jocul ei de scena e un joc; zambeste, rade, se transpune. Ca trupa, The Gathering sunt intr-o continua cautare de modaliatati noi de expresie, iar concertul de la Sibiu a fost unul dintre ultimele in actuala componenta a trupei, solista Anneke urmand sa se desprinda de grup. Within Temptation a fost trupa care a incheiat seara de sambata, socotita si piesa cu greutate maxima a festivalului. O trupa relative tanara, cu o ascensiune mai ales comerciala foarte rapida. Si totusi, ascultata imediat dupa My Dying Bride, muzica lor a parut, poate, putin mai fluida decat era.Imbracata in alb delicat, desculta, oarecum feminina, oarecum aroganta prin expresia fetei, cu o voce puternic patrunzatoare, solista capta total atentia. Combinatia de gesture feminine cu izbicniri agresiv provocatoare, vocea si linia melodica, jocul de lumini, focurile aprinse pe scena au facut un spectacol greu de uitat. Poate pentru linistirea spiritelor, a urechilor, a ochilor ar fi fost binevenite pauze mai lungi intre formatii; festivalul a fost dens si organizarea, parerea mea, impecabila; totul a mers uns si inainte de 12 noaptea (conform intelegerii cu primaria) spectacolul s-a incheiat. Nici o formatie nu a tinut vreun bis desi solicitari au fost din belsug. Dupa o ciocolata calda servita dupa concert, timp in care impresiile s-au asezat si berea consumata s-a mai potolit oleaca, ne-am urcat la volan si cu ochii pe jumatate adormiti am pornit catre resedinta provizorie din Ocna Sibiului. Duminica, majoritatea spectatorilor au plecat pe la casele lor. Ne-am amanat plecarea spre Bucuresti cu o abatere pe la biserica fortificata din Cristian si apoi , back to Sibiu, la concert. Luna Amara si Vita de Vie au fost, intr-o oarecare masura, trupe de sacrificiu. Atmosfera era potolita, publicul destul de anemic, ultima zi de rock.

After Forever au venit cu o surpriza: muzica buna, prezenta pe scena originala, poate putin prea patetici dar nu in sensul rau al termenului si o solista frumoasa, blonda, cu un par lung ce arata spectaculos la miscarile de rotatie ale gatului .

Daca cei care au incheiat festivalul Artmania 2007 au fost niste veterani autohtoni, daca inainte de ei a plouat, daca, duminica fiind, si ora 23, ma asteptam ca publicul sa se rarefieze, ei bine, n-a fost asa; am cantat si am dansat alaturi de Iris, si-am pornit spre Bucuresti la o ora tarzie din noapte alungandu-mi somnul de pe gene.

Ps: ultimul lucru despre care mai vreau sa scriu este ca m-a frapat sa fiu atat de aproape de artisti, sa-I vad ca oameni, obisnuiti (oarecum) in timpul conferintei de presa, sa-I aud vorbind despre viata si munca lor, si apoi brusc transformati, sa-I regasesc pe scena, sa vad artistul transfigurat, sa incerc sa recunosc, sa regasesc legatura dintre om si artist.

Oricum, dupa tot ce am scris aici, pot sa spun un singur lucru, ca in fata trairilor dintr-un concert, simplele cuvinte palesc pana la a nu mai avea nici o valoare.