Pe poteci stancoase, in Crai

Un articol de Irina Cristian, publicat in Ghidul Romanilor. 2007.

Pentru mine, Craiul (Piatra Craiului) este muntele care poate oferi totul; de la pasunile verzi care imbraca poalele stancariei dinspre vest, presarate cu mesteceni albi si branduse, la grohotisurile interminabile unde-ti infrangi instinctul de conservare si te lasi sa aluneci pe pietre ca pe zapada; drumetului de week-end, mai mereu grabit, Craiul ii ofera padurea racoroasa dar si creasta alba, cu hornurile ei stancoase, soarele arzator la propriul, naluca unei capre negre, peisajele incredibile spre Fagaras, Iezer, Bucegi si Leaota, Postavaru, Piatra Mare, satele din valea Branului.

Cu atentie daca privesti din creasta Nordica, zaresti Cetatea taraneasca de la Rasnov, micuta, cocotata pe un deal, cetatea atat de semeata daca mergi la poalele ei sa o admiri.

Am cunoscut Craiul in timpul studentiei, si l-am indragit pe loc; imi amintesc cum, cand mergeam la munte, imi lipeam palma cat puteam de strans de piatra alba, sa-I simt pulsul, viata din ea. Am invatat sa respect muntele, sa-l iubesc, sa-l admir si sa ma tem de el. Am invatat asta nu din carti, ci mergand pe potecile lui.
Tot acolo, am cunoscut cea mai mare curatenie a sufletului, a gandurilor, a inimii, a trupului chiar (minunata si revigoranta e baia intr-un izvor sloi de gheata, dupa un drum pe care il termini obosit, transpirat); si tot pe munte am experimentat cea mai mare acuitate a perceptiilor sensitive, a mirosului, a culorilor, a sunetelor de tot felul, a frigului si a arsitei, a setei, a foamei, a dragostei. Muntele te apropie de viata, de viata ta, de viata altora, cum poate nimic altceva nu o face. Pentru ca muntele te curata, te curata de tot balastul si te lasa proaspat si copil. Te invata sa iubesti si sa respecti. Pe munte, oamenii care se intalnesc pe traseu se saluta, si isi vorbesc ca vechi prieteni de parca s-ar sti de cand lumea. Mi-era dor, un mare dor de Crai. Imi doream din toamna sa merg sa dorm in creasta, de cand imi luasem un sac de dormit din puf si voiam sa-l testez. Am plecat insa sambata, abia pe la pranz spre Zarnesti; eram obositi tare dupa o saptamana de servici.

Am parcat masina la Cabana Gura Raului, si am inceput urcusul spre cabana Curmatura (1470m) spre seara; in larga poiana a Zanoagei am trecut printre mioriticele turme de oi, (aurii in lumina soarelui ce se apropia de apus) si de porci rozalii. La Curmatura, am facut un popas de 15 minute, incercand sa obtinem ceva informatii despre traseul spre refugiul Varful Ascutit, despre ora la care se face bezna, am cumparat si o harta si am mai avut si timp sa admiram cetele de turisti galagiosi din jurul cabanei; si-am pornit. Stiam ca ne va prinde noaptea pe drum, ne astepta un urcus de vreo 3 ore, parte prin padurea deja aproape neagra, parte pe poteca stancoasa si abrupta, cu traversari de grohotis. A fost frumos, desi pe ultima parte greu. Ne-am straduit putin sa ne mentinem moralul cand, la ultimul indicator, unde speram sa ne anunte un 5 minute pana la refugiu, am aflat ca mai avem vreo trei sferturi de ora.

Frontala n-am aprins-o, am urcat la urmele de lumina ale crepusculului, sperand intr-un rasarit de luna. N-a fost sa fie, insa am preferat sa ma orientez la doza de lumina pe care mi-o oferea natura, ca sa pot avea o vedere de ansamblu. Daca as fi aprins frontala, as fi cautat la raza chioara marcajul, din piatra in piatra, fara sa mai pot percepe ceva dincolo de cercul de lumina al lanternei. Astfel, cu ceva experienta mai veche in traseu, am reusit sa ajungem pe la 11 noapte sus in crasta, la Varful Ascutit. Refugiul micut era plin ochi. Noroc ca aveam cort; in vantul aspru care batea cu putere, am reusit intr-un final sa-l agatam pe o fasie de 1,5 metri de asa numit pamant (stancos), intre stanca si refugiul .
L-am ancorat de colti de stanca, iar pe marginiile foliei spulberate de vant, am pus pietre sa tina cat de cat. Cu greu si doar daca erai norocos, reuseai sa infigi cat de cat un cui care sa si reziste. La un moment dat, imi ingetasera atat de atre degetele ca n-am mai putut sa le misc, iar dintii imi clantaneau incontrolabil; dar eram vesela si cand ne-am pus izoprenele in cort, si ne-am desfacut sacii, deja eram ca acasa, chiar daca vantul sufla din toate partile prin interiorul cortului. Nu-mi luasem sacul de puf, n-am vrut sa car mult bagaj; aveam cel mai subtire sac al meu, unul de vara, si un costum-salopeta de schi; am crezut ca n-am sa pot dormi de frig; dar, bagata in sac, cu cagula din polar pe cap, am adormit instantaneu, si pana dimineata am gustat unul dintre cele mai dulci somnuri ale mele.


Chiar daca dimineata ma dureau toate oasele, eram totusi odihnita; ne-am facut o cafea la primus, am mancat ceva, ne-am strans locuinta mobila si am pornit .
Am ales sa parcurgem o portiune de creasta si sa coboram pe la Turnuri spre cabana Curmatura, un traseu de coborare frumos, cu portiuni expuse, care cu siguranta nu te lasa sa te plictisesti. In plus, iti ofera si satisfactia unei coborari macar un pic piperate, in care te mai tii de un lant, mai incaleci o stanca, mai intalnesti clasicii pantofari care nu stiu unde merg si ce-I asteapta si te intrebi ce-o fi cu ei pe acolo; dar nu-ti permiti sa te bagi prea tare, pentru ca sint insotiti de un ghid bun cunoscator in ale muntelui (iertata-mi fie malitiozitatea, nu stiu insa daca si in ale naturii umane; am auzit povesti cu oameni care nu mai fusesera pe munte si care au ramas blocati de spaima, agatati de un lant infipt in stanca, negasind puterea sa se mai miste nici inainte nici inapoi, si care au stat asa mult si bine; nu insa totul trebuie luat in tragic, nu? De ce sa nu privim lucrurile cu o doza mai mare de derizoriu?)

La cabana o pauza bine meritata, cu bere, ceai cald, mancare si leneveala. Am admirat cei doi Saint – Bernard indolenti si rasfatati , si un cuplu de batrani batrani ce coborau de pe munte; el, doar in pantaloni scurti, etala un corp ca de piatra, ea, ca o tinerica, purta un rucsac sanatos peste un costun de baie ce imbraca un corp bine format, si tanar . Au mers sa dibuie un cui pe care-l batuse el in sindrila cabanei, acum cine stie cati ani. Pe munte, ai ocazia sa gasesti atat tineri care-si incrusteaza numele in scoarta copacului (fara sa stie ca asa il omoasa) sau si-l picteaza cu vopsea pe stanca cenusie, cat si veterani, ce vin aici sa regaseasca potecile dragi si cabane la a caror constructie, poate, au contribuit. Si unii si altii strabat muntele, il impart; iar muntele ii primeste pe toti, asa cum stie el. Am coborat prin prapastiile Zarnestiului, chei inguste, spectaculoase, pline de trasee de alpinism si care ofera privirii, ca intr-o sectiune, marturii ale proceselor de formare a acestor munti minunati. La iesirea dintre peretii de calcar, o pancarta apela la intelegerea turistilor de a nu deranja linistea locului cu masinile lor, si o bariera frumosa, nou vopsita, bloca accesul auto in chei. Parcarea de langa, era plina.

Cei cativa kilometri pe care i-am mai avut pana la masina i-am parcurs destul de repede. Genunchiul ma durea din ce in ce mai tare. Am plecat lasand muntele pulsand de viata in spate, ne-am urcat in masina si-am luat calea Bucurestiului, oras batran care ne astepta cu bratele deschise; sper ca ma voi smulge din imbratisarea lui seaca si caniculara cat mai curand pentru o alta iesire.