In varful Bucegilor

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor. 2007.

Idea de a-mi petrece weekendul intre zidurile paralelipipedice ale cetatii nu fusese deloc una fericita. Caldura ma ucisese. Cascade de sudoare curgeu de pe mine, voia buna se stingea incet, incet.

Asa ca duminica, la ora 5 cand ceasul a sunat indiferent, desi rupta de oboseala, m-am urnit din pat, mi-am gatit ceva pentru la munte si am plecat.Cafeaua slaba si aerul racoros mi-au adus zambetul pe fata. Conduceam cu o stare de libertate si seninatate in minte cum nu mai simtisem de ceva timp. La 9.30 eram la baza potecii ce urca din telecabina din Busteni pana la Babele. Nu-mi stabilisem un traseu clar, aveam la mine o carte, o revista foto si izoprenul pentru lenevit la soare pe platou.

Jepii mici (asa se numeste traseul de sub telecabina Busteni), desi poate cel mai solicitant dintre traseele de patrundere in Bucegi dinspre Valea Prahovei, era, ca de obicei, tranzitat de grupuri de turisti, ca un bulevard.
In general evit acest traseu, tocmai din cauza ca, fiind atat de accesibil, ai sanse sa intalnesti oameni care n-au nici o treaba cu muntele. Insa fiind singura, am ales sa urc pe o cale cunoscuta, pe unde nu puteam avea mari surprize iar riscul era redus spre zero.
Intr-adevar. Surprize n-am avut. Clasicele grupuri de pantofari, asa cum ii numesc cei care mai merg pe munte pe ratacitii pe poteci montane cvasi-turisti, incaltati in adidasi firavi, umpleau poteca raspandindu-se pe vale. Treceam pe langa ei si, fara sa vreau auzeam replicile lor taraganate ; o doamna in opincute rosii isi felicita fiul, un pusti acneic care daduse drumul dintr-un casetofon portabil unor racnete maneliste
”Bravo, bine ca ai pus niste muzica! “

Fortandu-ma sa scap cat mai repede de grupurile galagioase, treceam pe langa ele in viteza maxima iesindu-mi din ritm, lucru care, pana la urma, s-a simtit: oboseala m-a cuprins spre sfarsitul traseului, insa ma pot lauda ca, strangand din dinti sa ies cat mai repede de pe ruta ultra circulata, am urcat in 2 ore si jumatate traseul preconizat pe marcaje ca fiind de 4-5 ore.
Cand incepusem urcusul, chiar la intrarea in padure, am salutat un tip care manca linistit sandwisuri, asezat pe o buturuga. (pe munte, cei care se intalnesc se saluta chiar daca nu se cunosc).
Mai sus m-a ajuns din urma, am schimbat cateva cuvinte si a mers mai departe; insa la iesirea din padure m-a asteptat si drumul in ziua aceea l-am continuat impreuna.
Eu voiam sa ajung la Omul, singura insa nu m-as fi hazardatt la o coborare lunga catre sfarsitul zilei riscand sa ma prinda noaptea. El nu mai fusese niciodata pe varful Bucegilor.
Asa ca propunerea mea l-a tentat, si dupa o ora de plaja la Caraiman, ne-am pus lucrurile in rucsac si am pornit.

Am ocolit Babele la mica distanta, m-a intristat sa vad Sfinx-ul, monument al naturii, calarit de turistii ajunsi cu telecabina pe platou, si care se voiau imortalizati alaturi sau pe colosul de piatra.
Vanturile si lipsa de respect a oamenilor il degradasera. L-am lasat in urma si am mers mai departe. Poteca pe platou, pe drumul de vara, e SUPERBA.
La un moment dat, dupa Costila, face o curba larga spre stanga din care poti vedea Acele Morarului iar in vale se zareste poteca marcata serpuind pe Valea Cerbului. Apoi poteca de platou se inscrie intr-un urcus lejer spre cel mai inalt varf al Bucegilor, Omul (2504m).

Aici era plin. Oare de ce ma mai mira acest lucru?
Am baut un ness, dulce ca sa-mi refac glicemia, am mancat turtele mele de graham, nelipsite de la munte, am admirat muntii din jur, am aruncat cu regret o privire catre turnurile Malaiestului (pe unde mi-ar fi placut sa cobor) si am pornit-o la vale intr-un soare bland ce-si incepuse drumul spre apus. Poteca pe Valea Cerbului ne-a purtat prietenos, crutandu-ne genunchii, pana in Busteni.Pe un tapsan inierbat ne-am jucat cu niste magarusi pofticiosi. Ceva mai jos, am stat vreo 15 minute sa admiram un urs ce pastea linistit pe versantul opus, dincolo de valea putin adanca, sub Acele Morarului. Avea blana de pe gat alba. Cel putin asa se vedea de la distanta de la care-l observam, o ceafa argintie.Apoi am coborat tacuti, pana in drumul ce face legatura intre Busteni si Gura Diham.

Era plin de corturi pe pajiste, oameni alungati de caldura in mijlocul naturii.Veneam de undeva de sus si incheiam excursia in fata garii. Unul pornea spre Brasov, altul spre Bucuresti. O zi frumoasa, inedita, scurta si lunga in acelasi timp, o zi in care am ras din toata inima, am transpirat cu fiecare bucatica de epiderma, am tras de mine, o zi de la care nu asteptam nimic deosebit si care , in darnicia ei, mi-a redat toata seninatatea din mine.