Penteleu, un revelion inghetat

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor. 2006.


Se apropie sarbatorile, Craciunul, revelionul, intalnirile cu familia, colindele… Planificam plecari , ne dam peste cap sa rezervam ceva pentru noaptea de revelion . Ieri m-am intalnit si eu cu prietenii mei, sa vedem in al noualea ceas unde ne petrecem sfarsitul de an, si, uite asa, mi-am amintit de anul trecut. A fost in Penteleu.

A fost pentru prima data cand nu m-am interesat unde ma duc, nici cum va fi, nici care sint exact conditiile, nici cum e drumul, si in mare masura, nici cu cine voi petrece inceputul Unui An Nou. Si-am plecat, 6 oameni, cu 6 bagaje mari, in dimineata lui 29 decembrie 2005, dintr-o obscura autogara bucuresteana, cand inca nu se luminase de ziua, catre “Penteleu”. Sa fiu sincera, stiam vag ca Penteleul e in zona Buzaului, ca ne vom caza la o cabana meteo, ca vom merge cam 15-17 km pe drum frostier pe langa caruta cu bagaje; iar de unde calul nu va mai putea urca, vom lua bagajele in spate si vom merge pe jos;

Si-mi aduc aminte ca am citit candva intr-o carte de advertising ca omul are tendinta de a completa de la el cu ce crede spatiile goale, si ca omul inca mai crede in minuni; cu totii ne-am imaginat ca, caruta ne va lasa la cateva sute de metri de cabana. Ca sa divulg secretul, am sa spun de pe acum ca n-a fost chia asa. Insa nu aveam cum sa stim in acea dimineata insorita, eram veseli si eliberati, speram intr-o distractie binemeritata dupa un an greu , calatoream intr-un autobuz cam harbuit; eu ascultam colinde intr-un mp3 player si citeam filozofii zen din care-mi amintesc un singur lucru: sa nu faci nimic daca porneste dintr-un impuls sau motivatie egoista, si ma aflam intr-o mare incurcatura, intrebandu-ma care oare sint lucrurile care nu au strop de egoism in ele, si daca nu gasesti astfel de actiuni, ce-ar trebui sa faci…sa nu mai faci NIMIC ?

Era soare, nici un fir de zapada, nu semana a iarna dar atmosfera era de inceput de sarbatoare, se simtea zumzetul si nerabdarea, oamenii se retrageau acasa si nu aveau nici o grija; Cam pe la 2 dupa amiaza am coborat intr-un sat unde ne astepta caruta, un cal slabanog inhamat la ea, carutasul cherchelit un pic si cabanierul-meteorolog cu cainele lui, un puiandru de ciobanesc mioritic de toata frumusetea, zburdalnic si plin de viata.; si-un soare de primavera imprastiind lumina printr-un aer de gheata; si cateva dealuri in fata noastra; cautam din ochi muntele, si faptul ca nu l-am vazut, plus un pic de experienta m-au facut sa relizez ca vom avea drum lung;

N-am zabovit mult, si-am pornit cu pas voios , 8 oameni, o caruta incarcata varf cu bagaje, un cal si un caine , pe un drum desfundat, noroios la inceput…plin de gheata cand s-a lasat seara, incarcat de zapada cand s-a facut intuneric, presarat pe ici pe colo cu urme mai vechi sau mai proaspete de urs; Era prima data cand vedeam cum arata urma de urs. N-am s-o uit! si nici senzatia, desi recunosc ca amintire ei s-a estompat. Calul a clacat intr-un final, asa ca la lumina “frontalelor” (lanterne care se prind cu elastic pe frunte) si a stelelor am incarcat bagajele in spate si am pornit. N-am fost singura care si-a imaginat optimist ultima parte a drumului. Aveam 2 rucsaci si o sacosa. Pe ultima am legat-o de rucsacul din spate, unul din rucsaci l-am luat in fata. Si-am mers 3 ore. 3 ore prin frig si bezna, cu frica in sange, cu adrenalina la maxim, cu vointa stoarsa la limita pana am scos si ultima picatura din ea, repetandu-mi ca trebuie sa ajung sus; mai ma linistea cand si cand faptul ca, cainele era linistit. Asta insemna ca nu-I nici un urs pe aproape.

Sint lucruri pe care nu le intelegi daca nu le traiesti. A fost pentru prima data in viata mea cand am simtit ca nu mai pot. Cand s-a vazut intr-un varf de munte lumina de la cabana, ne-am crezut scapati, ajunsi; a mai urmat insa o ora, si ultimii 20 de metri chiar credeam ca nu-I voi mai putea face. Imi apucam cu miinile pantalonii si-mi trageam piciorul in sus, stangul, care incepuse sa ma doara. A doua zi era fresh cu totii; si fericiti; Am jucat carti, sah , mima, am baut vin, am vorbit, am taiat lemne si am stat la caldura, am baut vin, am facut gratar in soba. Afara era 1 grad Celsius si ploua; adia un vanticel ata de prietenos ca daca indrazneai sa iesi afara dadea cu tine pe jos; si-un nor negru cenusiu, si-o pacla deasa.

A treia zi a fost STICLA. Dupa ploaia din ajun, noaptea s-a facut un senin, si prin urmare un inghet strasnic. Dimineata era superb, am iesit afara fericita sa pozez cristale de gheata si soarele cu dinti, cum zic batranii de la sat, dar un inghet care-ti patrundea ca o gheara pana-n maduva oaselor (imaginati-va expresia in sensul ei propriu) m-au facut sa ma intorc repede in cabana. Tot in ziua aceea am urcat pe varful Penteleu; cabana e la peste 1600 m.. Cred ca erau, daca-mi amintesc bine, -16 grade Celsius. Ne-am dat cu sacii pe zapada, am ascultat povesti la gura sobei, cu ursi care veneau aproape de cabana; zilele au trecut repede; daca ar fi sa enumar ce activitati am avut, n-ar fi multe; petrecerea de revelion a fost o masa mare intr-o bucatarie in care cu greu respirai aerul de rece ce era, cu un brad adus de afara in care zapada nu avea de gand sa se topeasca. A fost frumos! Am coborat in ultima zi si am cantat si recitat tot drumul ( cei 17 km) ca sa alung ursii din cale. Si-ntr-un final am ajuns intr-un bar satesc unde am asteptat 2 ore un autobuz, care ne-a dus intr-o gara pustie, cenusie, de unde am luat un tren , nu-mi amintesc bine ce tren pentru ca in gara pustie am baut o bere cu cantitate dubla de alcool. Cand ne-am deschis telefoanele au inceput sa curga sms-uri cu urari de bine si de an nou fericit. Voi unde faceti Revelionul?