ARTMANIA 2007, Sibiu

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

Plecam spre Sibiu vineri, 15 iunie, incarcati cu o doza buna de entuziasm datorata, in parte amintirilor de anul trecut, in parte asteptarilor de anul acesta. Aflaseram ca in urma unui accident suferit de unul dintre membri, trupa Haggard, programata vineri, nu va mai concerta.

Ne grabim sa prindem cat mai putem din concert; totusi ajungem pe la 21 si ceva, suficient cat sa agatam din zbor, in drum grabit spre Piata Mare, ultimele acorduri din Cargo strecurate printre cladirile Sibiului vechi, insuficient pentru a reusi sa ridic acreditarile. Ne hotaram sa platim biletele pe ziua respectiva si intram la Anathema.

Lipsa Haggard a schimbat sensibil programul festivalului.

Trecuti de gardul ce imprejmuia incinta Pietei mari, scapati cu bine de filtrul de jandarmi care perchezitionau "la piele" ne gasim brusc in alta lume. Ruptura e rapida: din ameteala si graba drumului trec instantaneu intr-o lume de lumini, populate cu rock-eri de tot felul, izolata de exterior, care lasa sa treaca dincolo de zidurile primariei si ale Bruckenthalului, strecurindu-se pe stradute inguste , pietruite, rabufniri de chitare metalice, basi si tobe care-ti misca inima din loc.

Primele piese din Anathema sint colorate cu puternice efecte tehno. Cand ma intrebam daca asa va fi tot concertul, au schimbat brusc tonul. M-am apropiat de scena pentru cateva poze, si dintr-odata am realizat ca eram in mijlocul acelei multimi care vibra.

Am inchis ochii un timp; tobele faceau sa-ti vibreze cutia toracica, simteai sunetul direct in piept; dincolo de stern si de coaste se aflau plamanii si inima iar sunetul intra direct acolo. Era ca si cum cineva iti ciocanea ritmic, cu degetul, direct in inima; inconjurat de muzica protectia ta fizica disparea, si n-aveai cum sa te opui.doar lasai sa te patrunda sunetul.

Am privit in jur ca sa vad cum , oameni entuziasmati de muzica, se strangeau in brate,isi dadeau mainile. Foarte multa emotie! Sincer (ma gandesc acum), o muzica ce are un astfel de effect, care face omul sa renunte la tot balastul, sa iasa din invelisul lui "fabricat" si sa fie el insusi, nu-I decat arta pura.

Recunosc ca nu sunt rock-er; cel putin nu in definitia clasica o rock-erului. Imi amintesc cand am fost la primul concert rock si m-am vazut in mijlocul acelei multimi in negru, cu cercei si colti metalici infipti peste tot, cu ochi vopsiti; cam 10 minute am stta cu pielea zbarlita involuntar si fara vreun Jcontrol constient Acum vad lucrurile putin altfel. Si, oricum cuvintele nu au prea multa valoare.

Si oricat as incerca sa descriu senzatiile, si oricat ai citi sau ai asculta muzica, esti departe de a banui ce senzatii incerci in mijlocul unei multimi ce vibreaza in acelasi ritm. Am iesit de la Anathema cu zambet pe fata si cu mult entuziasm in suflet. Ciudat. In acel sunet timpanele raman inerte, frecventa vibratiei intra, cumva, direct in inima. Amintirile au valoare prea mica in fata experientei traite pe viu.

Cum spuneau cei de la My Dying Bride: "noi facem o muzica ce se adreseaza inimii, si nu mintii". La intrebarea: ce-au vrut sa spuna intr-o piesa in care, o parte din dialog e in chineza, o parte in engleza dar si acela intr-un growling de neinteles, au raspuns ca au vrut sa arate ca muzica transcede limbajul, ca prin ea poti comunica foarte bine chiar daca te exprimi in limbi total diferite.

Cum Sibiul era plin pana la refuz, cu rezervari facute cu saptamani inainte iar campingul de la Cisnadioara, cartierul general al publicului Artmania, isi epuizase locurile, am pornit in toiul noptii spre Ocna Sibiului, ne-am pus cortul si am adormit in ritmul zguduitor al manelelor.

Dimineata am fost in Sibiu, la Sigi Kultur Café, pentru a ridica acreditarile, si, norocoasa cum sint, am prins ultima acreditare foto, lucru care m-a bucurat nespus pentru ca aveam acces in fata scenei la primele 3 piese ale fiecarei trupe. Am colindat apoi terasele, Turnul Sfatului de unde se vedeau amenajarile din Piata Mare si tirurile cu echipamente ale formatiilor, si ne-am rugat sa nu vina ploaia desi prognozele erau pesimiste iar nori negri manati de fulgere taioas inconjurau Sibiu din toate partile. Prin cine stie ce ciudatenie meteorologica, in Sibiu n-a plouat.

Sa-i vezi in conferinta pe cei de la My Dying Bride este o experienta interesanta.

Trei oameni extrem de diferiti: vocalistul (si textierul) Aaron Stainthorpe, cu o mare tristete intiparita pe chipul extrem de expresiv, cu unghiile mainii stangi vopsite in rosu, cu gesture linistite, si cei doi chitaristi pletosi, unul demn si impenetrabil, altul cu o fata rotofeie emanand veselie si pofta de viata in timp ce soarbe peiodic din cutia cu bere si-si aranjeaza parul cu gesture scurte.

Trei oameni diferiti din care unul nu poate compune versurile decat in cele mai negre stari iar altul nu canta decat atunci cand se simte bine si care reusesc sa transceada aceste diferente de personalitate activand de 17 ani pe scena rock-ului cu o muzica matura , un british doomdeath in evolutie spre gothic metal. Stiu foarte bine ce muzica vor sa faca, si o fac, ignorand aspectul comercial; daca muzica ii exprima, atunci banii vor veni si ei. La inceput s-au inspirat din poetii clasici englezi si din biblie pentru a avea mai mult acces la public.

Dupa cum spune Aaron (solistul si in acelasi timp textierul) "Iisus este un mare star".

Sa-i vezi in concert pe cei de la My Dying Bride poate fi o experienta coplesitoare. La doi pasi de scena, emotia transmisa este extrem de puternica. Contorsionarile vocii, ale trupului solistului, acompaniate de contorsionarile chitarei transmit o durere adanca ce te proiecteaza in cele mai negre tenebre. Muzica e grea si puternica, te apasa; recunosc ca m-a luat prin surprindere, si dupa seiunea foto a trebuit s aies, pentru o scurta pauza, ca sa-mi revin.

The Gathering m-au surprins cu felul in care solista se strecura cu copilarie si inocenta printre acordurile dure, jucandu-se cu ele parca, imblanzindu-le, modelandu-le si dandu-le si mai multa forta in final. Jocul ei de scena e un joc; zambeste, rade, se transpune. Ca trupa, The Gathering sunt intr-o continua cautare de modaliatati noi de expresie, iar concertul de la Sibiu a fost unul dintre ultimele in actuala componenta a trupei, solista Anneke urmand sa se desprinda de grup. Within Temptation a fost trupa care a incheiat seara de sambata, socotita si piesa cu greutate maxima a festivalului. O trupa relative tanara, cu o ascensiune mai ales comerciala foarte rapida. Si totusi, ascultata imediat dupa My Dying Bride, muzica lor a parut, poate, putin mai fluida decat era.Imbracata in alb delicat, desculta, oarecum feminina, oarecum aroganta prin expresia fetei, cu o voce puternic patrunzatoare, solista capta total atentia. Combinatia de gesture feminine cu izbicniri agresiv provocatoare, vocea si linia melodica, jocul de lumini, focurile aprinse pe scena au facut un spectacol greu de uitat. Poate pentru linistirea spiritelor, a urechilor, a ochilor ar fi fost binevenite pauze mai lungi intre formatii; festivalul a fost dens si organizarea, parerea mea, impecabila; totul a mers uns si inainte de 12 noaptea (conform intelegerii cu primaria) spectacolul s-a incheiat. Nici o formatie nu a tinut vreun bis desi solicitari au fost din belsug. Dupa o ciocolata calda servita dupa concert, timp in care impresiile s-au asezat si berea consumata s-a mai potolit oleaca, ne-am urcat la volan si cu ochii pe jumatate adormiti am pornit catre resedinta provizorie din Ocna Sibiului. Duminica, majoritatea spectatorilor au plecat pe la casele lor. Ne-am amanat plecarea spre Bucuresti cu o abatere pe la biserica fortificata din Cristian si apoi , back to Sibiu, la concert. Luna Amara si Vita de Vie au fost, intr-o oarecare masura, trupe de sacrificiu. Atmosfera era potolita, publicul destul de anemic, ultima zi de rock.

After Forever au venit cu o surpriza: muzica buna, prezenta pe scena originala, poate putin prea patetici dar nu in sensul rau al termenului si o solista frumoasa, blonda, cu un par lung ce arata spectaculos la miscarile de rotatie ale gatului .

Daca cei care au incheiat festivalul Artmania 2007 au fost niste veterani autohtoni, daca inainte de ei a plouat, daca, duminica fiind, si ora 23, ma asteptam ca publicul sa se rarefieze, ei bine, n-a fost asa; am cantat si am dansat alaturi de Iris, si-am pornit spre Bucuresti la o ora tarzie din noapte alungandu-mi somnul de pe gene.

Ps: ultimul lucru despre care mai vreau sa scriu este ca m-a frapat sa fiu atat de aproape de artisti, sa-I vad ca oameni, obisnuiti (oarecum) in timpul conferintei de presa, sa-I aud vorbind despre viata si munca lor, si apoi brusc transformati, sa-I regasesc pe scena, sa vad artistul transfigurat, sa incerc sa recunosc, sa regasesc legatura dintre om si artist.

Oricum, dupa tot ce am scris aici, pot sa spun un singur lucru, ca in fata trairilor dintr-un concert, simplele cuvinte palesc pana la a nu mai avea nici o valoare.

Arta Lemnului, Campulung

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

"Fiecare loc de pe pamânt are o poveste a lui, dar trebuie sã tragi bine cu urechea ca sã o auzi si-ti trebuie un dram de iubire ca s-o întelegi" -Nicolae Iorga

Din caldura strazii, racoarea cu miros de instituie batrana si nemiscata a muzeului pare magica; de o parte si de alta a scarilor de la intrarea in Muzeul Artei Lemnului din Campulung, strajuiesc personajele-piese ale unei table uriase de sah.

Expresiv lucrate, ceva mai inalte de un metru, stau insirate tacut si se uita la tine cand intri in imparatia tacuta lemnului vechi. Nebunii (am fost curioasa care sunt) sint Tandala si Pacala. Muzeul este unicat in Romania prin denumire si printre putinele din Europa ca tematica; infiintat ca muzeu de etnografie, a fost transformat in muzeul artei lemnului in 1967 ; functioneaza intr-o cladire istorica, datand de la 1900 si care adapostit o vreme si prefectura judetului.

In muzeu, in cele 20 de Sali, se gasesc peste 15 mii de exponate din lemn organizate pe colectii etnografice; ceea ce m-a frapat a fost ingeniozitatea constriurii acestor obiecte, frumusetea si maiestria cu care lucratorul le-a inzestrat; privind rand pe rand lucratura, de la banale vase de depozitare a mancarurilor, a laptelui, a mierii, a sarii, la aparatele complicate de macinat, de presat semintele de bostan (pentru ca neavand floarea soarelui in zona, preparau si consumau ulei din seminte de dovleac), la vartelnite, la sei si scari, la arme sau bastoane (si pot sa mai continui mult si bine), am inteles deragostea pentru frumos a omului simplu si respectul pentru lucrul folosit.

Apropo: in Bucovina oamenii vorbesc despre masa , usa, obiecte in general cu un apelativ ce releva respectul "Dansa" de parca obiectul ar avea viata .

Privind bata ciobaneasca incrustata fin si migalos cu "Legenda manastirii Putna" mi l-am imaginat pe baci pazind oile in varf de munte si facandu-si de lucru desenand pe bata lui de lemn scenele istorice in viziune proprie.

Tot aici am vazut pentru prima data buzduganul din basme: buzduganul de lemn cu tinte proeminente, buzduganul cu chingi metalice. Scurt, cu coada sculptata de maxim jumatate de metru si cu capatul proeminen ornamentat, buzduganul mi-a evocat basmele copilariei si readus intrebarea ramasa inca fara raspuns: Cum reusea zmeul sa arunce pe o distanta asa de mare buzduganul si mai si nimereasca cu el in cui? Pesemne ca era mare maestru.

Si apoi ... mai departe: care imense cu care transportau vinul (capabile sa poarte tone de povara), sei ornamentate, roti de lemn, felinare de lemn, schiuri (da, schiuri! ) de lemn, coase, seceri, varse de prins pestele, instrumente de cantat; pe corzile timbalului mi-am trecut degetele; bucimul era prezentat in sectiune si in diverse etape de constructie; in final, cand instrumentul e aproape gata, se inveleste circular in foita de coaja de mesteacan.

Am mai elucidat un mister: Baltagul! Romanul Baltagul si atmosfera lui deosebita mi-au lasat mereu intrebarea: cum arata un baltag? Cele vazute aici erau adevarate opere de arta. Incrustate in metal, cu motive nemaipomenit de frumoase, un fel de securi micute, cu coada lunga, erau probabil un fel de marca a fiecarui posesor, o extensie a exprimarii lui ca om.

Si-ar mai fi, ar mai fi inca multe lucruri de povestit; mai toate obiectele erau ornamentate cu motive populare, simboluri cu semnificatii aparte, de protectie sau de invocare; semnificatia acestora insa s-a piedut iar astazi a mai ramas doar functia estetica. Bineinteles ca, pentru o mai buna intelegere a utilizarii acestor obiecte, colectiile erau insotite de fotografii mari.

Prezenta acestora, mie care sunt indragostita de imagine, mi s-a parut mai mult decat potrivita; aduceau in cladirea aceea, printre obiectele agatate pe pereti in incremenire lirica ceva din atmosfera vietii lor apuse. In imaginile alb negru vedeai ciobani carand donitele cu lapte si smantana, sau sprijiniti in nemiscare in prietena bata, cu caciula pe-o ureche, o femeie calare intr-o sa de lemn, cantareti la fluier etc etc etc O lume intreaga cu obiceiurile si viata ce pulsa candva in ea, pastrata/conservata in umbra semiintunecata a unui muzeu , poate prea putin vizitat. O incercare de a reanima ceva din savoare veritabila a unor timpuri de mult trecute.

Cabana Cuca, in asteptarea primaverii

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor 2007.

O excursie planificata a incepe vineri seara in Retezat a devenit pana la urma o plimbare primavaratica de o zi la poalele Iezerului, pigmentata finut cu aruncari de pietre in lac si batai cu namol pe Barajul Rausor, cel mai mare efort depus fiind cel de a scoate dintr-un sant mascat de zapada un aro batran de peste 20 de ani dar cu veleitati de off-road-ist. In weekend Bucurestiul e gol la ore extrem de matinale.

Asa ca iesim repede, autostrada se scurge rapid pe sub roti, din Pitesti tragem putin spre dreapta si luam drumul Campulungului. Si daca la plecare nu-mi doream decat sa lenevesc cu burta la soarele de inceput de martie, cand vad muntii albi albi incep sa-mi vina idei, studiez harta, caut un mic traseu care s-ar putea face intr-o zi, fara echipamente de iarna si daca s-ar putea si fara parazapezi… (le-am lasat acasa, plecata fiind la plimbare).

Ne tenteaza Gainatul Mare, dar ne potolim asteptand sa vedem situatia la fatza locului.
Lerestiul, sat de unde porneste drumul spre Voina pe malul drept al barajului Rausor, are case frumoase, curat-ingrijite. Asta pana cand dam in capatul nordic peste "cartierul" de tigani, cateva zeci de familii stabilite peren in case netencuite de ani de zile, cu totii iesiti in strada ca in zi de sarbatoare; cat p'aci sa avem o mica altercatie cu o caruta care incurcase sensurile de mers.

Lacul e frumos, oglindeste cerul albastru si e rece ca si gheata care-l acopera inca pe alocuri.

Ne jucam ca niste copii scapati in natura. Spre coada lacului coboram pe nisipul fin malos si ne bat ganduri sa contruim castele. Soarele straluceste puternic in gheata semitopita. La Voina ne ospatam cu o mancare acceptabila si ca gust, si ca pret. Servirea e de bun simt iar patronul e amabil. Zapada nu e. Ca sa nu fi batut degeaba drumul pana aici, hotaram sa o luam usor la pas spre Cuca.
Pe poteca e zapada usor inghetata. La o jumatate de ora de cabana il intalnim pe nea Adi, cabanierul de la Cuca, muncindu-se de vreo 4 ore sa-si scoata aro-ul dintr-un sant cu zapada. Foarte dornici sa dam o mana de ajutor, ne umplem in cateva secunde de noroi cu zapada din cap pana-n picioare, in momentul in care motorul turat la maxim invarte rotile in gol iar noi stam neinspirati fix in spatele lor.. Ne scuturam pamantul din par, de pe haine si din gura si dupa cateva sfortari serioase si sapat transee prin zapada o scoatem la capat.

Ziua-lumina se incheie boem, la masuta ingropata in zapada din fata micutei cabane Cuca cinstiti din belsug de nea Adi si sotia dansului cu bere si cu o oala de ceai fierbinte din plante locale; dupa ce ne saturam de admirat natura, de mangaiat pisica si de frigul care ne-a patruns pana in maduva oaselor, ne incalzim putintel la soba si pornim ...

Nu ma laud cu vreo tura impresionanta, insa zau daca-mi mai amintesc de cand n-am mai privit cu atata risipa de timp natura ... In asteptarea unui weekend mai energic pe poteci de munte, am inteles ca si lenea care te ajuta sa mirosi cum se topeste zapada poate fi un bun tovaras de drum.

Varful Plesuva si primul tricolor romanesc

Publicat in Ghidul Romanilor, data publicarii 6/10/2007

Pentru majoritatea turistitor, Comarnicul este poarta de intrare in imparatia Bucegilor

Pentru majoritatea turistitor ce au ca destinatie statiunile montane de pe valea Prahovei, Comarnicul ramane doar o localitate tranzitata, un nume interesant si cu rezonanta , poarta de intrare in imparatia Bucegilor. Pe calea ferata este semnul ca mai avem un pic, pe asfalt o localitate cu case ce emana o atmosfera deosebita, cu arhitectura veche, in stil interbelic.

De-a lungul timpului, locurile deosebit de frumoase au fost indragite de diverse familii de rang inalt; Comarnicul a fost resedinta familiei Bibescu, Nicolae Grigorescu si I L Caragiale au locuit si lucrat pentru o perioada aici.

Astazi , dupa o perioada de umbra, Comarnicul revine la viata. Clubul montan Mugur de Colt se ocupa de marcarea traseelor turistice cu pornire de aici; dealtfel, el poate fi folosit ca punct de plecare pentru multe trasee de mountain-bike, avand legatura si cu frumoasa vale a Doftanei.

Pentru vizitatorul proaspat “descalecat” pe aceste meleaguri prahovene, doua obiective pot fi Muzeul cinegetic cu trofee interesante si Muzeul Etnografic.

Intr-o zi de primavara, parca prin martie anul acesta, abia inmugurisera copacii, am luat trenul spre Comarnic cu gand sa urcam pe varful Plesuva. Despre istoria locurilor am aflat abia la intoarcerea in Bucuresti ; si nu mica mi-a fost uimirea sa descopar ca pe varful Plesuva a fost arborat pentru prima data TRICOLORUL ROMANESC, in1839 (inainte deci de 1848) in varful unui brad de 12 metri, doborat si apoi ridicat in ciuda vantului si a ploii de o mana de tarani si ciobani romani in mijlocul carora se gasea si francezul Jean Alexandre Vaillant, pe care Nicolaie Iorga îl numea "merituosul prieten al Românilor".

<> ( cu mentiunea ca nu imi asum resoponsabilitatea pentru aceste informatii, iata ce am gasit la un search pe internet : http://www.masonicforum.ro/ro/nr10/tric.html )

Ceva mai tarziu, in 1848, acesta va publica la Paris o lucrare vasta, în trei volume, intitulata neobisnuit: România sau istoria, limba, literatura, ortografia, statistica popoarelor limbii de aur, ardeleni, valahi si moldovani, cunoscuti sub numele de romani. Primele doua volume vorbesc despre principatele romane, iar al treilea despre calatoriile autorului in Bucegi, fiind cea mai veche , mai detaliata si documentata relatare despre geografia acestor locuri.

Ca sa revin la calatoria noastra, am pornit-o , dupa ce ne-am facut provizii suficiente de hrana pentru o zi, pe un drumeag ce trecea pe langa o veche fabrica de prelucrare a pietrei, am traversat Prahova si am apucat un drum ce urca abrupt printre casele localnicilor, inhaland cu nesat aerul de tara, amestecat cu miros de fum, cu latraturi de caine si tipete de copil; aruncam priviri cand in stanga cand in dreapta, la gospodariile curate, unele deosebit de cochete, pana ce-am iesit din sat.

N-ar fi mult de povestit, excursia noastra presarata cu voie buna si cu dorinta de a ne incarca de lumina si de natura dupa o iarna “orasenesca” si-a vazut atins scopul; am mers pe un drum de tara printre plaiuri frumoase, am descoperit o herghelie de cai si ponei, am trecut si de ea intrand pe terenul muntelui si dincolo de un canton forestier am inceput urcusul pe o poteca destul de pieptisa si solicitanta. Vegetatia arida, supusa vanturilor puternice, ne infatisa o sumedenie de arbusti deformati, cu crengile alungite si modelate in directia principala de batere.

Mai sus, o stana solida si curata, ne-a fost loc de popas si de belvedere asupa intregii vai a Prahovei, cu vizibilitate pana spre Campina . Cu o ultima sfortare, am terminat ascensiunea de primavara pana pe varf. Acolo, ne-au intampinat petice firave de zapada si branduse violete .

Din departare Plesuva nu atrage atentia in mod deosebit; i se spune chiar deal. E acel varf de domina Comarnicul, la stanga Prahovei, cand mergi spre Sinaia. La coborarea spre Posada am renuntat, din considerente de timp limitat si de traseu impadurit, fara vizibilitate; asa ca am facut cale in toarsa, deviind traseul de coborare mai intai printre niste tufe de ciulini si maracini, (n-am vazut prea bine pe unde venea poteca) si apoi pe o ulita dosnica a Ghiosestiului (sat atasat de Comarnic). Finalul a fost in gara, intr-un apus rosietic de soare, unde pe o banca semidegradata am reusit sa terminam in 2 o bere romanesca in 5 minute cat mai aveam pana la venirea trenului. Cu gandul la locurile noi pe care abia astept sa le vad, si al cele vechi care inca mai ascund nenumarate mistere, va doresc sa aveti parte de cele mai frumoase surprize, oripeunde va vor purta pasii.

Hasmas, Piatra Singuratica

Data publicarii 6/10/2007, Adaugat de: Irina Cristian Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

In Hasmas, la Piatra Singuratica, exista o micuta cabana de munte la poalele unei stanci pitoresti . Intr-o permanenta cautare a locurilor mai putin cunoscute ale Romaniei, in dorinta de a arata si altora cat de frumoasa este tara pe care o locuiesc, am aflat de ceva vreme si imi doream in mod deosebit sa ajung in Hasmas, la Piatra Singuratica, o micuta cabana de munte la poalele unei stanci pitoresti in curmatura dintre culmea Hasmasului Mic si cea a Hasmasului Mare. Si iata-ne porniti vineri dimineata din Bucuresti, fara sa fi studiat cu prea mare atentie drumul ce-l aveam de facut, spre orasul Balan, cea mai nordica localitate a bazinului Ciucului, la 42 Km nord de Miercurea Ciuc; cu opririle si vizitele colaterale, achizitia alimentelor pentru trei zile si alte pauze neprevazute, drumul ne-a costat cu totul vreo 8 ore de condus tihnit. De Lacul Rosu a auzit mai toata lumea. Rezervatie naturala, punct de maxima atractie al turismului romanesc, aflat la intrarea in impresionantele chei ale Bicazului, lacul s-a format in 1837 prin bararea naturala a paraului Bicaz in urma unei alunecari de teren de e versantul muntelui Ucigasul. Are o suprafata de 13 ha si o adancime maxima de 12 metri.

O plimbare cu barca printre varfurile arborilor subacvatici conservati inca, e de neuitat. Dar poate putini stiu ca deasupra acestui lac, dincolo de peretii inalti ai cheilor Bicazului, se intind niste munti minunati, cu poieni imense adapostind stane de oi si mici izvoare, cu copaci solitari, cu noroc scapati din calea traznetelor , cu stanci numai bune de catarat si cu culmi crenelate, niste munti putin umblati, cu paduri salbatice, racoroase: Muntii Hasmas. Din Hasmas isi trage apele Oltul, si o face cu suficienta putere incat sa razbata in diagonala pana la Dunare. Noi am decis sa urcam din orasul Balan ; pentru ca voiam sa ajung la Piatra Singuratica si pentru ca ne era mai accesibil. Vazut intr-o dupa amiaza de vineri a lunii mai, Balanul, un micut orasel fost minier intinzind blocuri subtiri de-a lungul strazii principale la poale de munte, pare toropit intr-o perpetua duminica de vara. E atestat din 1850, sub numele de Balana (169 de familii), ca oras format exclusiv din familiile lucratorilor in mina, dar originile lui sunt ceva mai vechi, legate de descoperirea zacamintelor de cupru de catre un pastor roman, Ion Oprea ce-si mana turmele pe deasupra obarsiilor Oltului.

Legenda spune ca pastorul ar fi vazut ceva stralucind in piatra unei stanci inalte, si urcand cu greu pana acolo, ar fi reusit sa doboare cu barda un bulgare stralucitor; l-a luat in desaga si cintit fiind, l-a predat oficialitatii Scaunului secuiesc Odorhei, primind in schimb o renta viagera drept rasplata. Explotare sistematica a zacamantului a inceput in 1803, cand Tezaurariatul minier din Viena a preluat teritoriul minei; de-a lungul anilor, mina a fost privatizata, schimbind nenumarati proprietari. Si iata-ne azi, calatori indepartati care aflam despre istoria acestor locuri de prin carti, minunandu-ne in fata frumusetii naturale crestata din loc in loc de urmele sterile ale exploatarilor miniere. Exclamatiile mele incantate de frumusetea si noutatea peisajului nu-l trezesc pe Ducu care-si face in dreapta siesta de dupa-amiaza. In oras coabiteaza romani si unguri; sus la cabana, aveam sa auzim in aceste 3 zile hasmasene numai ungureste vorbindu-se si aveam sa presupunem ca este limba folosita default. Conduc cu ochii dupa un marcaj de inceput de traseu, il zaresc pe zidul unei case, cam sters de ploi si vanturi, intorc masina si pornim pe un drumeag neasfaltat, ingust, insotind un parau, spre munte, printre case.

Gasim un loc ingust si cat de cat adapostit in care inghesuim masina , mancam ceva si pornim la deal, cu niste rucsaci imensi si, din start, pe o poteca gresita. Ratacitul marcajului avea sa ne dea de furca in repetate moduri si in zilele urmatoare. Cu limba scoasa de un cot, ne intrebam la o raspantie pe care din cele 3 potecute nemarcate sa purcedem, cand ne-a scos din belea un copilandru ce alerga pe dealuri ca un fluture. Si uite asa am urcat un versant arupt de tot, prin padure, printre brazi bicisnici si haini care nu s-au indurat de epiderma noastra sensibila de oraseni. Dar sus, am dat intr-o poteca buna, pe coama unui picior de munte, umbrita verde crud de copacii prospat infrunziti, si pe care am mers o bucata de drum ca la plimbare. Dealtfel, pana la cabana Piatra Singuratica (1420 m altitudine) am mers de placere, bucurandu-ne de toata natura din jur. Cabana arata ca in pozele care-mi inspirasera calatoria; infipta la picioarele Pietrei Singuratice, un manunchi de stanci ca niste turnuri care imdiat ne-au imbiat sa le urcam, e o cabana de lemn simpla cu 2 camere cu priciuri, cu cu un pret de cazare derizoriu . (nu-l spun). Ne-am intins cortul, am luat un gura de palinca bistriteana sa ne incalzim, si-am urcat pe un grohotis pana la mijlocul stancii; cum se intuneca, am amanat pentru ziua urmatoare urcusul.

Noaptea ne-a fost lunga si plina de somn odihnitor. Cand, in toiul noptii m-am trezit si am scos nasul afara, am vazut stelele ! Atat de aproape, si atat de stralucitoare. Le-am recunoscut, de cand nu le mai vazusem! Astea sint stelele de la munte, curate, licarind foarte aproape de tine, pe un cer stralucitor de negru. In oras stelele astea nu exista. N-ai sa le vezi niciodata. Si-am adormit la loc, in sacul de puf, cel mai calduros somn din toate petrecute pe munte. Dimineata soarele a inceput sa incalzeasca cortul, am facut ochi si am baut o cafea fierbinte la primus; cu cateva de-ale gurii in rucsacel, am pornit usurel spre Hasmasul mare (1793m) , cu gand s-ajungem in poiana Mezied; dar n-avea sa fie asa, ratacirile repetate ale discretului marcaj banda rosie, poienile mari care te imbiau la pauze (lungi si dese, chia marilor succese), cautarea cu disperare a iesirii marcate dintr-o astfel de poiana plina de casute parasite de ciobani, ne-au venit pana la urma de hac.

Pentru cel ce stie zona sau se orienteaza bine si cu inspiratie, Hasmasul se poate face intr-o zi, cu plecare din Lacul Rosu si ajuns in Piatra Singuratica. Pentru cel ce bajbaie, intreprinderea asta devine poveste. Am avut de gand sa ajungem macar deasupra lacului, dar am lasat-o pe alta data (cand vom pune tabara la lac si vom face trasee in zona) si ne-am intors, printre petice de zapada ascunse prin padure si tufe de flori albastre catifelate adiate de vantul ce curgea printre nori albi, pufosi; ne-am lasat bronzati de soarele fierbinte, si-am ajuns la cabana odihniti. Seara am urcat pe Stanca. Ne-am catarat, mai bine spus, si treaba asta m-a scos din amorteala. Partea neasteptata a fost cand , grupul de pusti de vreo 13 ani, vecinii nostri unguri de la cabana, care in papuci, care in opincute cu talpa subtirica de cauciuc, ne-au depasit zburand pe coltisorii de stanca, in timp ce noi inaintem prudent, pe deplin posesori constienti ai varstei mature pe care o aveam. N-as putea spune ca nu le-am invidiat putin bravada, vorbaria vesela neintrerupta, cheful de viata si lipsa totala, inconstienta poate, de teama pe care le-am tot observat cat am stat in preajma lor. Si mi-era dor de toate acestea, cand erau si ale mele, si de entuziasmul naiv cu care urcam potecile, acum in urma cu, NU multi ani. De pa varf am admirat un frumos apus de soare, calcarele luminate in rosu, si Ceahlaul umbrit misterios in miazanoapte. A doua zi pe un soare care ne imbia la plaja, am facut o scurta excursie pe Hasmasul mic, am citit intr-o poiana linistita si-am ascultat cucul cantand.

Multi cuci in zona si foarte cantatori in perioada asta. La cabana am servit o salata de varza productie proprie si nuci sparte intre doua pietre, ne-am luat rucsacii in spate , la revedere de la cabanierul ungur ras in cap si de la craniul (de urs poate, c-am auzit ca erau multi in zona) agatat deasupra usii de la cabana, si-am pornit-o la vale. Tocmai urcasera pe un povarnis o caruta plina cu saltele, ne-am uitat un pic socati cum trageau caii pe o panta atat de abrupta; se innoia cabana ! Era un soare de sarbatoare, sarbatoare fara nume la un capat de lume; de mult nu mai avusesem atata liniste la munte si atata senzatie de tihna .

Ma abtin sa spun daca la introarece am avut sau nu probleme cu re-gasirea marcajului. Nu de alta, dar montaniarda din mine s-ar face de ras. Aveam sa regasim masina cu tabla incinsa in soare, sa admiram o gagicuta ce-si infigea cu mare grija niste tocuri cui printre pietrele drumului de munte intr-un echilibru extrem de fragil. Era duminica, sarbatoare. Si dupa un drum lung , aveam sa regasim Bucurestiul deja in plina vara, cu oameni speriati de caldura brusca .

Fum de mici in Grota Miresei

publicat in Ghidul Romanilor, 2007.

Era o sambata arsa, una din multele astfel de sambete bucurestene ale acestei veri.
Aceasta este o poveste scurta despre un monument al naturii cazut in cotidianul marunt, atins si mistuit de mediocritate. La sugestia unor buni prieteni, pornim din Bucuresti spre Slanic Prahova, la lacul sarat Grota Miresei, cu gand sa ne racorim epidermele in apa tamaduitoare. Gasim lacul…si strandul suprapopulat.

Stiam aceasta oaza misterioasa de acum 10 ani cand colindam dealurile Slanicului si am ajuns intamplator desupra muntelui de sare de la Grota Miresei. Muntele de sare, la modul propriu al exprimarii, constructie minerala aparent stancoasa dar care de fapt are o compozitie proponderet de Na Cl combinat cu impuritati insolubile, munte in care apa ploilor a sapat santulete crenelate , isi are bineinteles legenda lui.

Neimpacata cu alegera mirelui , alegere facuta de parintii ei, o tanara fata s-a aruncat de pe varful muntelui, amestecandu-si lacrimile si viata cu apele sarate ale lacului. Poate ca sensibilitatea oamenilor de atunci a facut sa memoreze in numele locului, tragica poveste.

Acum cativa ani, muntele de sare s-a prabusit in lac; grota nu mai este. Lacul a ramas doar o gluma. Oameni intreprinzatori au incercuit cu gard de sarma edificiul naturii, au pus o pancarta cu “pericol de accidente” si in Baia Baciului, lacul sarat adiacent, au amenajat un strand natural cu proprietati tamaduitoar - Strandul “Baia Baciului”.

Aici am ajuns in acea sambata torida. Poate n-ar fi trebuit sa ma mir, insa m-am mirat… Micii sint traditionali romanesti. Oamenii au dreptul la libertate. Insa unde se termina libertatea si incepe simtul moral sau respectul fata de cel de langa tine? Astazi, cand totul devine fluid si schimbator, mi-e greu sa spun. Pentru ca aveai voie sa-ti aduci la strand propriul gratar si propria materie prima gastronomica, il locul in care mi-am asezat paturica se intreceau sa-mi gadile narile trei fumuri agresive de la trei gratare pline de mici, la care, cate un cap de familie supraveghea desfasurarea actiunii.
………… Am preferat sa ies din perimetrul ingradit unde nimeni nu dadea atentie bolidului de sare cenusiu crenelat de langa ei cu eticheta de “pericol” pe el, implinirea nevoilor fiziologice ale alimentarii fiind prioritara. Am urmat o potecuta si am ajuns sus, pe dealul de deasupra lacului. Restul sejurului la Slanic l-am petrecut intr-o livada de pruni unde nu se mai auzea muzica si larma, la umbra , jucand un sah , un fotbal, citind si delectandu-ne papilele gustative cu un pepene rosu si zemos.

La coborare, am trecut pe langa o casa. Parasita. Era chiar deasupra lacului.

Ma uitam la ea si ma gandeam ce priveliste vor fi avand candva cei ce o locuiau. Stateau pe prispa, privind de sus ochiul misterios de apa, dealurile din zare, muntele Verde dinspre Valenii de Munte. Probabil se simteau ca niste regi.

Dar acum cativa ani dealul s-a surpat. Muntele de sare s-a probusit in lac. Grota Miresei nu mai exista. Legenda fetei se sterge si ea. Dealurile se niveleaza, adancurile se astupa. Natura si omul tind catre un tot uniform.

La adapostul acestei uniformizari, capii de familie supravegheaza cu constiinciozitate micii sfaraind. Vantul poarta fumul incolo si’ncoace si daca grota ar mai fi, poate fumul imbietor, patrunzand acolo, ar trezi la viata duhul pofticios al miresei fara nunta.

Insa grota nu mai este. Fumul trece prin narile oamenilor si se pierde in vant. Zidurile casei de sus sunt ondulate.

Pasesc cu grija peste prag. Trag cateva cadre. Privesc in sus si, agatat de tocul usii, ca un talisman, un inel de alama cu piatra de rubin. Un rosu pur si curat incastrat intr-un metal semi-oxidat, contorsionat si pocit. O fractiune de secunda si in minte mi s-a cladit povestea lui. Ce factori mecanici l-au schimonosit asa pe degetul femeii ce incerca sa-si salveze casa? Ducu imi zice ca e un inel de vrajitoare. Il pun pe deget. Intra greu si ma zgarie. Il rasucesc.

As vrea sa dau timpul inapoi. Sa fac unii ochi sa se deschida , sa clipeasca, sa spele cu o lacrima fumul din ochi si sa vada casa de sus cum sta sa se pravale.

Dar inelul nu e fermecat. Zace acum, prafuit, inert si stramb pe masa mea. Rosul rubinului pare mai pal.

Si timpul trece… la fel peste oameni, peste ape, peste munti …

Weekend simplu la Navodari

publicat in Ghidul Romanilor, 2007.

La Navodari, apele marii mi-au scaldat trupul adolescentin, iar nisipurile au pastrat, in memoria mintii mele, urmele vesele ale pasilor neastamparati. Vantul a primit si a imprastiat prima dragoste.

Dara scoica de atunci, astazi a devenit de mult nisip fin imprastiat in cele patru vanturi, si timpul a trecut cu simplitate peste spuma valurilor parasita pe tarm.

Unele lucruri mor, altele nu mor niciodata.

Si iata-ma intr-un weekend, luata mai degraba cu forta de catre sora-mea din Bucuresti si aruncata pe nisipurile cenusii, intr-un camping la sud de Navodari Tabara.

Minumul necesar pentru 2 zile de plaja a incaput intr-un rapid 5-minute in rucsacel, in timp ce masina astepta nerabdatoare in fata blocului. Cazarea urma sa se faca intr-un cort, fara sac de dormit (ca doar e vara). In rest, slipul, o minge, o palarie, si … o sticla de retzina ramasa din Grecia. Accesoriile cvasiartistice cu care-mi omor timpul cand n-am ce face au ramas acasa, asa ca mare parte din poze sint facute de Alina si cu voia ei le trimit aici. Si poate ca nu mi-ar fi venit idea de a scrie cateva randuri despre un weekend atat de banal daca, vizionand fotografiile, nu mi-ar fi placut atat de mult pescarusii romanesti, marea neagra cu scoicile si mirosul ei aparte, pescarii pre-matinali si intoarcerile lor de pe mare odata cu rasaritul soarelui, joaca si scufundarile in apa calda si destul de tulbure, plutire in voia sau impotriva valurilor, regasirea unui strop (sarat) din copilarie.

Pielea s-a colorat inca putin, sufletul s-a mai incarcat un pic cu soare. Si nu mica mi-a fost uimirea sa ma trezesc duminica la ora 6 si sa nu o gasesc pe sora-mea in cort. Cea matinala eram eu. M-am dus s-o caut pe plaja si n-am recunoscut-o; privea ca un somnambul vesel cum descarcau pescarii prada acelei zile dintr-o mare barca.

Unele lucruri mor; dar unele, nu mor niciodata!

………………………………………………………………………………………………

Cu un mic efort de informare, aflu despre localitate ca isi are radacini in perioada feudala; pe fostele ruine de la Cap Midia se inalta atunci cetatea Zanauarda avand, ca port maritim, o activitate comerciala insemnata.

Dar prima atestare documentara o gasim in perioada administratiei otomane, cu un nume ce, in limba turca insemna oaia neagra : Caracoium; mai tarziu acesta va deveni Carachioi (derivat din cuvintele turce Kara Koy semnificatia acestuia este satul negru)

Abia in 1927 numele devine Navodari iar 5 ani mai tarziu satul este recunoscut ca si comuna. Dezvoltarea industriala de dupa al II-lea Razboi Mondial transforma localitatea in centru muncitoresc, in 1957 intra in functiune Uzina de superfosfat si acid sulfuric, iar construcţia Combinatului chimic Midia-Navodari şi ulterior a Canalului Poarta Alba-Midia Navodari a dus la o explozie demografica în anul 1983.

Orasul Navodari se afla la sud de lacul Tasaul , pe istmul dintre acesta si lacul Siutghiol.

Putini sunt turistii care vin in Navodari. Majoritatea, ajunsi in Constanta, fac dreapta spre statiunile litorale. Dar aglomeratia, traficul extrem de dens si timpul scurt pe care eram dispusi a-l petrece in masina, ne-au facut sa ne abatem, la iesirea de pe Autostrada Soarelui, de la clasicul traseu, cotind stanga in Cernavoda si pierzandu-ne, pana in Navodari, pe campiile secetoase, populate de stoluri de ciori si turme de vaci, si-ntr-un colt de pajiste umbrit, de doua corturi de tigani nomazi.

Cetatuia, manastirea din stanca

publicat in 6/10/2007, Ghidul Romanilor

Daca pornesti din Bucuresti pe Dambovita in sus, si te-ai documentat macar putin, poti vedea locuri mult incarcate de istorie.

Acum cateva saptamani treceam prin localitatea Cetateni (Arges) , si sus, in varful unei stanci am avut surpriza sa vedem o manastire. Aveam sa aflu ca se numeste Cetatuia Negru Voda, intemeiata pe la inceputul mileniului de catre Negru Voda, si ca ea mai sint in Arges inca 2 manastiri sapate in stanca: la Corbii de Piatra si la Namaesti. Le voiam vizitate pe toate trei intr-o singura excursie, gestionarea deficitara a timpului, conditiile geografice, o usoara urma de lene si intamplari neprevazute au facut sa ne limitam la aceasta.

Se poate foarte frumos si poetic spune in articole sau alte scrieri despre locuri vechi cu radacini infipte adanc in istorie, ca aici timpul sta in loc; dar nu, la Cetatuia tocmai aceasta impresie am avut-o: ca Timpul NU sta in loc, ci merge vertiginos inainte.

Ca poate Timpul o fi poposit candva pe acest varf de munte, dar efectele sederii lui aici nu par a fi de neglijat.

Se zice depre NegruVoda ca pe la 1290 ar fi traversat muntele din tara Fagarasului, ar fi trecut pe aceste meleaguri si, stabilindu-se la Curtea de Arges sau Campulung, ar fi intemeiat un voievodat. Controversata de catre istorici, aceasta ipoteza spune ca Negru Voda ar fi intemeietorul Tarii Romanesti. Construita pe un vechi lacas de cult dacic, manastirea Negru Voda abunda in legende.

In cele mai vechi timpuri locul de cult ar fi fost adesea vizitat de Zamolxe. Sapaturile arheologice au adus dovezi ale existentei culturii dacice aici, in varf de munte. Cetatuia Negru Voda se afla la 880 metri altitudine, intre Valea Chiliilor, Valea lui Coman si apa Dambovitei, la 25 km sud de Campulung. Vechea biserica e constituita din 2 pesteri, in prima se afla altarul catolic doamnei Marghita, sotia lui Negru Voda. Se spune ca si l-ar fi sapat singura cu dalta in piatra, in semn de mare penitenta, ea fiind de religie catolica iar sotul ortodox.

In ambele incaperi lumina firava intrata prin ferestrele micute perforate in stanca se imbina cu lumina si caldura tremuratoare a sute de candele.Biserica noua, este o biserica inaltuta de lemn. Vizitatorii duminicali intra si se inchina in ambele.

Sihastria Cetatuia era candva considerata cea mai aspra din tara noastra. Astazi, curtea este pavata cu gresie, fire de curent electric se prelungesc peste tot, drumul pana sus este presarat din loc in loc cu imagini troite si imagini biblice luminate de neoane. In apropierea bisericutei se afla sapata in stanca chilia lui Negru Voda, iar legenda spune ca voievodul isi adapostea aici tezaurul in timpul navalirilor tatare.

Chiar in varful stancii am gasit o troita. Ajungi la ea pasind pe stanci netede, spalate de ploaie, ce par niste dale ; in ele calugarii au sapat trepte. Dar am observat cu uimire niste urme micute de pasi, sapate in stanca; e drept ca, fugar, mi-am pus o intrebare despre originea lor, dar mi-am raspuns cu oarecare superficialitate ca probabil au fost scobite in piatra cu cine stie ce scop tot de catre calugari. Legenda spune insa cum ca piatra s-ar fi topit sub pasii evlaviosi ai voievodului si ai sotiei acestuia. Doamna Marghita si-a curmat viata aruncandu-se din chiar varful acestei stanci, cand dupa o batalie a vazut in zare trupele calare pe caii insangerati si a crezut ca sotul ei a pierdut lupta.

O mare discrepanta intre trecutul bogat al locului si prezentul derizoriu actual. La baza muntelui, treci Dambovita pe un pod de lemn. In stanga e un sat de tigani, iar de copii acestora care te urmaresc cu o insistenta ce aproape devine agresiva nu scapi cu una cu doua. Poate ca mila te-ar face sa le dai ceva, dar felul in care te abordeaza te irita, te determina cumva sa le raspunzi si tu mai repezit. Si-apoi pe poteca ce serpuieste pe stanca si prin padure, print-o caldura infernala, auzi tipete, rasete, chemari, vaitari, pe fiecare banca construita pentru odihna gasesti oameni care nu mai pot. Si daca stai sa judeci, ceea ce nu-I tocmai un lucru de fala, ai sa observi pe acesta potecuta pe care o parcurgi intr-o jumatate de ora, mai toate pacatele omenesti.

Oameni de toate felurile urca un fel de Golgota autohtona, pentru a se purifica sus si a-si infige acatistele in diverse troite intalnite pe drum. Langa aceste troite, zac pe jos, zeci de biletele impaturite ce poarta, pe un petic trecator de hartie, dorintele trecatoare ale oamenilor. "Calatorule, aminteste-ti de moarte". Statea scris sus, sculptat in treapta de la intrarea in manastire. "Moartea exista, ea este langa tine".

Ce inteleg din sihastria vechilor pustnici oamenii guralivi care isi storc puterile pana aici pentru a da un ban in schimbul garantarii implinirii dorintelor lor? Ce inteleg si eu din toate acestea?

Calugarii sint tacuti, se inchid in tristetea lor fericita, cum o numesc ei, si intr-o viata simplificata, voita departe de zbuciumul lumii.

"NICAIERI nu e mai multa nevoie de cuviinta decat la munte, sub cerul larg, in aerul curat, unde o lipsa de buna crestere e mult mai suparatoare ca intr-un salon. Pentru ca, sus acolo e numai armonie, si cea mai mica disonanta ia proportii …. " spunea in secolul trecut, in Cartea Muntilor, scriitoarea Bucura Dumbrava (pseudonimul lui Fany Seculici, nascuta in 1868, scriitoare mult apreciata de catre Maiorescu, Caragiale, Galaction etc).

Si-am plecat. Am lasat in urma Muntele cu cetatuia lui, satul de tigani de la poale cu plozii lui si Dambovita curgandu-si apele tulburi la vale . Si-n Pitesti ne-a prins o furtuna cu vant puternic si pana la Bucuresti ne-a plouat o ploaie neagra , neagra.