Ziua Nationala la cabana Negoiu.

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor. 2006.
E 7.45 dimineata si un ger care n-a apucat sa fuga odata cu noaptea printre brazi imi ingheata degetele. Respir pana-n adancul plamanilor aerul rece cu un usor miros de rasina, linistea si forta muntelui.padurea vuieste in surdina din vaile pe unde curg paraie.Ma uit la creasta zimtata a Strungii Ciobanului, de sub Negoiu, la vaile largi; nu e multa zapada si vremea e perfecta pentru urcat pe varf. La cativa zeci de metri de refugiu e cladirea cu priciuri; acum cativa ani chiar era folosita, am dormit intr-un noiembrie in ea, e drept , intr-un frig cumplit insa tot era mai bine decat acum, cand sta sa se darame.

Cabana Negoiu e cam la 150 de metri distanta de la refugiu, la o altitudine de 1546. “In 1881 Siebenburgische KarpathenVerein (SKV, Societatea Carpatina Transilvaneana) ridica prima casa de adapost de pe muntele Serbota. Inaugurarea are loc la 10 septembrie, Negoiu fiind considerata prima cabana din Fagaras” citesc pe Alpinet. In timp a fost loc de popas pentru primii calatori care au batatorit potecile muntelui. Acum e o constructie solida din piatra si beton, cu doua etaje, si 149 locuri de cazare in camere de 2-10 paturi, cu dus cu apa calda(poti beneficia de el contra sumei de 40 000 lei vechi), cu sala de mese incapatoare si calda, si curent electric de la microhidrocentrala proprie.

Langa cabana a inceput un caine sa urle si ceilalti il acompaniaza prin latraturi. Pe langa mine trec grupuri, in drum spre Negoiu. Cum stau nemiscata, nu ma vad si-I petrec cu privirea si ma cuprinde un soi de regret ca nu am echipament de iarna. Vremea e perfecta pentru urcat pe varf,zapada mica si inghetata, numai buna pentru coltari si fara risc de avalansa. Ma impac totusi cu gandul ca am o viata intreaga in fata, nu merita sa risc, sa ma grabesc; e mai intelept sa am mai intai o pregatire fizica si echipamentul de rigoare.

Ieri am incercat totusi sa urcam pe Serbota; act de curaj, sau de inconstienta? Cert e ca fara nici un fel de echipament de iarna , s-ar putea spune ca ne-am pus intr-o oarecare masura viata in mainile norocului. Pe poteca erau urme de urs, inghetate, probabil cu cateva zile in urma posesorul lor urcase in creasta. In momentul in care pojghita de gheata nu mai putea fi sparta decat cu pioletul unuia dintre baieti, am decis sa coboram la cabana. Aveam sa aflam mai tarziu ca , la Balea, in noaptea dinspre sambata spre duminica un veteran salvamontist si-a pierdut viata intr-o actiune de recuperare a echipamentului unui turist salvat in caldarea Capra. Lungi discutii si regrete in miez de noapte; e bine sa urce oricine pe munte, oricat de neavenit? E drept sa-si piarda viata un batran om al muntelui incercand sa indrepte greselile unui “inconstient” care poate nici nu realizeaza ca moartea a trecut pe langa el? Ce e bine si ce nu, ce e drept si ce-I nedrept e greu de spus,iar in lipsa unor masuri bine gandite si bine aplicate poate ca nu mai are nici o importanta sa venim cu astfel de judecati postume. De cand merg pe munte am invatat un lucru: Muntele , are viata si legile lui.

Si mai presus de toate daca vrei sa te primeasca, ar fi bine sa-l respecti. Cand esti pe teritoriul lui , sa ai in suflet teama si indrazneala in acelasi timp. Iar prin teama nu inteleg in nici un caz lipsa curajului. Ma duc sa beau o cafea in cabana; mai arunc o privire Negoiului luminat de soare si ma patrund de o senzatie pe care n-o pot defini, ceva ce seamana cu un inceput de viata, simt ca mi se umple sufletul cu o bucurie puternica.