Publicat in Ghidul Romanilor, 2007.
Mic jurnal de Bucovina
Ziua 3
De ce am inceput cu ziua a treia-a? Poate pentru ca in toate povestile 3 e numarul norocos, poate ca sa ma joc, poate pur si simplu… au fost 5 zile, de fapt, insa intr-una n-am facut nimic.
Toate s-au petrecut la poalele Raraului, muntele simbol al Bucovinei . Fiecare dimineata o petreceam privind varful Rarau si padurile de la poale. Fiecare pranz il luam pe prispa inaltata a cabanei si in lipsa de altceva ne clateam ochii cu varful Rarau.
In fiecare seara urmaream luna cum inainta in mica despartitura dintre varf si un varfulet de deal ce se interpunea intre noi si munte, se ascundea in padure si iesea pe partea cealalta.
Intr-o singura zi am urcat. Si aceasta a fost a treia.
Ne-am urcat in Renault-ul vechi de 20’jde ani, am coborat in Campulung, cativa Km spre stanga si iata-ne pe drumul forestier ce urca din Pojorata la cabana Rarau. Ca sa fiu sincera, planul era sa ajungem pe Giumalau ( cu care aveam eu o socoteala mai veche) ; era un soare strident, desi inca dimineata; drumul forestier plin de gropi ne-a pus sangele in miscare si ne-a dezmortit muschii bratelor in rotirile rapide ale volanului.
Vaci prin tufisuri, paraie cristaline, aerul mirosind a rasina. Sa urc cu masina pe munte, rusinos lucru pe care, acum cativa ani n-as fi crezut sa-l fac. La un moment dat drumul ajunge pe partea sudica a muntelui si da intr-o sa ce face legatura intre Rarau (la est) si mai greoiul lui vecin, Giumalau de la vest.
De aici porneste traseul spre varful de 1857 m; dar ceva (un soi de lene) se pune de-a curmezisul in mine; oprim masina in drum (ocazie cu care il si blocam) si ne punem la sfat. N-am chef. Pur si simplu, ma terifiaza ideea de a ma duce pana pe varful plicticos si a ma intoarce pe acelasi traseu . Nu ma recunosc, si totusi asta simt.
Ca un fel de pacaleala, hai sa mergem pana la cabana-hotel Rarau (inca 2 km) si vedem pe urma.
Bineintele ca nu ne-am mai intors si pana la urma am reusit sa-mi si iert lasitatea J
Un tur al Pietrelor Doamnei (1643m) (pe cruce albastra) si o urcare pe Piatra mica ne-a satisfacut oarecum nevoia de miscare.
De sus, peisajul era tare fain. Incercarea de a ajunge pe Piatra Mica pe o potecuta nemarcata s-a vazut poticnita intr-o saritoare deasupra careia trona un colt de stanca, cazut nu stiu de unde intre alti 2 colti si infipt acolo.
Un fluture galben se alinta la altitudine pe niste crengute de jneapan; am alergat putin dupa el pana i-am vanat o imagine in format digital. Ce s-o fi intamplat cu el in crunta furtuna care a incepul la, cam o ora dupa intalnirea noastra?
Un alpinist pregatea traseele pentru concursul de catarare ce va incepe intr-o saptamana. Grupuri de pusti in tenisi se intreceau in bravuri tocmai pe acolo; crapaturi imense in stanca aduceau spre suprafata un aer rece-ingetat si umed.
Pietrele Doamnei. Am auzit de ele intr-un text didactic, in scoala primara. Imi amintesc si acum senzatia vizuala care mi-a ramas in urma textului lui Geo Bogza: In alte locuri pot fi munti mult mai mari sau fluvii mai puternice, marea sau oceanul, aici Raraul reprezinta dimensiunea fundamentala a lumii, latura cosmica a vietii si a istoriei.
Pietrele Doamnei, stanci golase si stranii, ale caror legende s-au pierdut in uitarea timpului si in trecerea oamenilor … Legenda flacarilor ce izbucneau din inima muntelui cand cineva incerca sa gaseasca comoara ascunsa de domnita ce fugea ingrozita din calea turcilor s-a sters… incet, dupa ce multi din cei care au pornit incautarea acestei ravnitei comori si-au gasit linistea de veci pe munte, nestiuti…
Trei limbi de foc, se zice, că se ivesc din pământ îndată ce începi a săpa, ş-apoi s-arată ştima comorii. Atunci urlete şi vaiete s-aud în văzduh, şi, de-i ziuă, soarele se întunecă, şi, de-i noapte, stelele s-ascund şi furtunile pornesc din câteşpatru colţuri ale ceriului, ş-apoi în praf şi pulbere se prefac oasele nenorocitului ce-a cutezat să atingă odoarele domneşti. (Convorbiri literare, anul II, nr. 6, 15 mai 1868.)
Stima comorii s-a ascuns astazi inapoi, in haurile muntelui, si tinerii ce trec razand pe poteca pietruita nici ca gandesc la asa lucruri fantastice.
Norii se aduna, tuna bubuind. Cheia in contact, rasucita cum trebuie si fuga, catre vale; coboram spre sud, pe langa schitul Rarau, prin satul Chiril in Valea Bistritei Aurii.
Drumul si tunetele ne dau dureri de cap dar asta nu inseamna ca nu ne oprim sa ne potolim setea in jgeabul unui izvor curat si sa mai fac cate o poza doua, catre Giumalaul atacat de nori, catre pajistile verzi strident sau catre un cal acoperit cu folie de plastic pentru a-l apara de ploaie.
Chiril, dreapta, Zugreni , rulam pe asfalt spre Vatra Dornei si catre preparatele delicioase cu smantana . Ploua urat, cade grindina mare, Bistrita e murdar-ciocolatie de la viiturile namoloase de pe munte.
In Dorna asteptarile gastrice nu ne sint inselate. Papilele gustative inebunesc cu totul la contactul cu ardeiul iute, lacrimam si transpiram in timp ce o ploicica iute vine si se duce .
Dar…
Podul din Iacobeni e rupt. Asta inseamna ca drumul catre casa, scurtul drum prin pasul Mestecanis ce ocoleste Raraul pe la est ne face cu mana si ne spune “Adios!”. Politia rutiera ne redirectioneaza prin Holda si apoi Ostra; nici n-am auzit de ele, cautam pe harta, mai e mult pana in Campulung, mult si e deja seara. Noua ruta traverseaza zona de conjunctura intra Rarau si muntii Stanisoarei, la est de cel dintai; adica exact diametral opus . Revenim in Zugreni, Chiril, noroc ca nu mai ploua; dar Bistrita e involburata si pamantie, din padurile de brad se ridica valuri de ceata, atmosfera e halucinanta.
Trecem prin Crucea, fosta exploatare miniera. Paragina, o mare paragina.
Drumul prin acele sate uitate intre munti (Ostra, Tarnita, Stulpicani) e renovat ( ce noroc! ) dar e al naibii de salbatic, si parcus dupa apusul soarelui iti scoate in fata imagini … provocatoare: constructii miniere si cladiri parasite, ca dintr-o tara a nimanui, incremenite intr-o moarte infailibila (citesc ceva mai tarziu ca din Tarnita s-a exploatat minereu de uraniu, si , ca fapt divers, lucratorii ieseau la pensie cam pe la 30 si ceva de ani), un cal tacut si fantomatic in mijlocul drumului, in bezna unei paduri (bine ca n-am dat in el); o forma alba , ivita din bezna unei margini de sat, pe care in cautarea mea interioara de a o asocia cu ceva cunoscut o facusem sa fie un semn de cale ferata. (cu toate ca logica din mine imi semnaliza o ineptie) si care s-a dovedit a fi un fund de vaca .
Frasin si revenirea in civilizatie. Inca 16 Km pana in Campulung + inca 5 pe drumul de munte spre cabana. Ajungem rupti la 22.30 dupa ce-am ocolit, pe toate partile posibile, muntele simbol din sudul Bucovinei.Noroc ca podul rupt de viitura din Vama (intre Frasin si Campulung) fusese redat circulatiei cu o zi inainte, ca altfel cred ca vizitam in noaptea asta si vestitele manastiri din nordul Bucovinei .
Mic jurnal de Bucovina
Ziua 3
De ce am inceput cu ziua a treia-a? Poate pentru ca in toate povestile 3 e numarul norocos, poate ca sa ma joc, poate pur si simplu… au fost 5 zile, de fapt, insa intr-una n-am facut nimic.
Toate s-au petrecut la poalele Raraului, muntele simbol al Bucovinei . Fiecare dimineata o petreceam privind varful Rarau si padurile de la poale. Fiecare pranz il luam pe prispa inaltata a cabanei si in lipsa de altceva ne clateam ochii cu varful Rarau.
In fiecare seara urmaream luna cum inainta in mica despartitura dintre varf si un varfulet de deal ce se interpunea intre noi si munte, se ascundea in padure si iesea pe partea cealalta.
Intr-o singura zi am urcat. Si aceasta a fost a treia.
Ne-am urcat in Renault-ul vechi de 20’jde ani, am coborat in Campulung, cativa Km spre stanga si iata-ne pe drumul forestier ce urca din Pojorata la cabana Rarau. Ca sa fiu sincera, planul era sa ajungem pe Giumalau ( cu care aveam eu o socoteala mai veche) ; era un soare strident, desi inca dimineata; drumul forestier plin de gropi ne-a pus sangele in miscare si ne-a dezmortit muschii bratelor in rotirile rapide ale volanului.
Vaci prin tufisuri, paraie cristaline, aerul mirosind a rasina. Sa urc cu masina pe munte, rusinos lucru pe care, acum cativa ani n-as fi crezut sa-l fac. La un moment dat drumul ajunge pe partea sudica a muntelui si da intr-o sa ce face legatura intre Rarau (la est) si mai greoiul lui vecin, Giumalau de la vest.
De aici porneste traseul spre varful de 1857 m; dar ceva (un soi de lene) se pune de-a curmezisul in mine; oprim masina in drum (ocazie cu care il si blocam) si ne punem la sfat. N-am chef. Pur si simplu, ma terifiaza ideea de a ma duce pana pe varful plicticos si a ma intoarce pe acelasi traseu . Nu ma recunosc, si totusi asta simt.
Ca un fel de pacaleala, hai sa mergem pana la cabana-hotel Rarau (inca 2 km) si vedem pe urma.
Bineintele ca nu ne-am mai intors si pana la urma am reusit sa-mi si iert lasitatea J
Un tur al Pietrelor Doamnei (1643m) (pe cruce albastra) si o urcare pe Piatra mica ne-a satisfacut oarecum nevoia de miscare.
De sus, peisajul era tare fain. Incercarea de a ajunge pe Piatra Mica pe o potecuta nemarcata s-a vazut poticnita intr-o saritoare deasupra careia trona un colt de stanca, cazut nu stiu de unde intre alti 2 colti si infipt acolo.
Un fluture galben se alinta la altitudine pe niste crengute de jneapan; am alergat putin dupa el pana i-am vanat o imagine in format digital. Ce s-o fi intamplat cu el in crunta furtuna care a incepul la, cam o ora dupa intalnirea noastra?
Un alpinist pregatea traseele pentru concursul de catarare ce va incepe intr-o saptamana. Grupuri de pusti in tenisi se intreceau in bravuri tocmai pe acolo; crapaturi imense in stanca aduceau spre suprafata un aer rece-ingetat si umed.
Pietrele Doamnei. Am auzit de ele intr-un text didactic, in scoala primara. Imi amintesc si acum senzatia vizuala care mi-a ramas in urma textului lui Geo Bogza: In alte locuri pot fi munti mult mai mari sau fluvii mai puternice, marea sau oceanul, aici Raraul reprezinta dimensiunea fundamentala a lumii, latura cosmica a vietii si a istoriei.
Pietrele Doamnei, stanci golase si stranii, ale caror legende s-au pierdut in uitarea timpului si in trecerea oamenilor … Legenda flacarilor ce izbucneau din inima muntelui cand cineva incerca sa gaseasca comoara ascunsa de domnita ce fugea ingrozita din calea turcilor s-a sters… incet, dupa ce multi din cei care au pornit incautarea acestei ravnitei comori si-au gasit linistea de veci pe munte, nestiuti…
Trei limbi de foc, se zice, că se ivesc din pământ îndată ce începi a săpa, ş-apoi s-arată ştima comorii. Atunci urlete şi vaiete s-aud în văzduh, şi, de-i ziuă, soarele se întunecă, şi, de-i noapte, stelele s-ascund şi furtunile pornesc din câteşpatru colţuri ale ceriului, ş-apoi în praf şi pulbere se prefac oasele nenorocitului ce-a cutezat să atingă odoarele domneşti. (Convorbiri literare, anul II, nr. 6, 15 mai 1868.)
Stima comorii s-a ascuns astazi inapoi, in haurile muntelui, si tinerii ce trec razand pe poteca pietruita nici ca gandesc la asa lucruri fantastice.
Norii se aduna, tuna bubuind. Cheia in contact, rasucita cum trebuie si fuga, catre vale; coboram spre sud, pe langa schitul Rarau, prin satul Chiril in Valea Bistritei Aurii.
Drumul si tunetele ne dau dureri de cap dar asta nu inseamna ca nu ne oprim sa ne potolim setea in jgeabul unui izvor curat si sa mai fac cate o poza doua, catre Giumalaul atacat de nori, catre pajistile verzi strident sau catre un cal acoperit cu folie de plastic pentru a-l apara de ploaie.
Chiril, dreapta, Zugreni , rulam pe asfalt spre Vatra Dornei si catre preparatele delicioase cu smantana . Ploua urat, cade grindina mare, Bistrita e murdar-ciocolatie de la viiturile namoloase de pe munte.
In Dorna asteptarile gastrice nu ne sint inselate. Papilele gustative inebunesc cu totul la contactul cu ardeiul iute, lacrimam si transpiram in timp ce o ploicica iute vine si se duce .
Dar…
Podul din Iacobeni e rupt. Asta inseamna ca drumul catre casa, scurtul drum prin pasul Mestecanis ce ocoleste Raraul pe la est ne face cu mana si ne spune “Adios!”. Politia rutiera ne redirectioneaza prin Holda si apoi Ostra; nici n-am auzit de ele, cautam pe harta, mai e mult pana in Campulung, mult si e deja seara. Noua ruta traverseaza zona de conjunctura intra Rarau si muntii Stanisoarei, la est de cel dintai; adica exact diametral opus . Revenim in Zugreni, Chiril, noroc ca nu mai ploua; dar Bistrita e involburata si pamantie, din padurile de brad se ridica valuri de ceata, atmosfera e halucinanta.
Trecem prin Crucea, fosta exploatare miniera. Paragina, o mare paragina.
Drumul prin acele sate uitate intre munti (Ostra, Tarnita, Stulpicani) e renovat ( ce noroc! ) dar e al naibii de salbatic, si parcus dupa apusul soarelui iti scoate in fata imagini … provocatoare: constructii miniere si cladiri parasite, ca dintr-o tara a nimanui, incremenite intr-o moarte infailibila (citesc ceva mai tarziu ca din Tarnita s-a exploatat minereu de uraniu, si , ca fapt divers, lucratorii ieseau la pensie cam pe la 30 si ceva de ani), un cal tacut si fantomatic in mijlocul drumului, in bezna unei paduri (bine ca n-am dat in el); o forma alba , ivita din bezna unei margini de sat, pe care in cautarea mea interioara de a o asocia cu ceva cunoscut o facusem sa fie un semn de cale ferata. (cu toate ca logica din mine imi semnaliza o ineptie) si care s-a dovedit a fi un fund de vaca .
Frasin si revenirea in civilizatie. Inca 16 Km pana in Campulung + inca 5 pe drumul de munte spre cabana. Ajungem rupti la 22.30 dupa ce-am ocolit, pe toate partile posibile, muntele simbol din sudul Bucovinei.Noroc ca podul rupt de viitura din Vama (intre Frasin si Campulung) fusese redat circulatiei cu o zi inainte, ca altfel cred ca vizitam in noaptea asta si vestitele manastiri din nordul Bucovinei .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu