Foto Articole

INTERVIU: Ariana Rusu

2008-12-10T17:33:00.003+02:00

Cu doua zile inainte de lansarea albumului de debut, Sentimente, intre emotii si pregatiri, am reusit sa o prindem pe Adriana pentru un interviu acordat Party Tv.
Ne-a placut mult dezinvoltura si spontaneitatea cu care ne-a raspuns, asa ca am lasat in text tot ceea ce in limbajul online reuseste sa descrie o stare de spirit ( :), ... )
Atunci cand sunt pe scena mereu am emotii. Chiar daca scena este universul tuturor artistilor, fie ei cantareti, actori.... emotiile sunt acolo :)

1. Adriana, mai intai, spune-ne te rog cateva cuvinte despre evolutia carierei tale muzicale. Cum ti-ai descoperit vocatia, cum ai inceput sa canti, la ce varsta?
Am inceput sa cant la varsta de 7 ani luand primele lectii de pian, in Republica Moldova. Eram si sunt fascinata de universul muzicii pentru ca prin intermediul acesteia ma pot exprima cel mai bine. Muzica face parte din sufletul meu si atunci cand sunt pe scena si vad feedback-ul din partea celor prezenti la evenimente sunt cea mai fericita.

2. Esti nascuta in Chisinau? Cum te-ai decis sa vii in Romania?
Sunt nascuta in Lapusna, R. Moldova, insa din 1997, impreuna cu familia, ne-am mutat in Iasi. Parintii mei au luat aceasta decizie.

3. Cum e viata ca si artist in Republica Moldova?
Pot spune ca e foarte frumoasa. Atata timp cat ai talent si muncesti foarte mult poti face treaba foarte buna oriunde ai fi. Eu fac acest lucru pentru mine si pentru cei care ma asculta, fanii. Am avut marele noroc sa fiu sustinuta de parintii mei si sunt mandra din punctul asta de vedere.

4. In 2004 ai lansat un clip de succes in care cantai alaturi de Tataee. A urmat o perioada de absenta. Ce s-a intamplat?
In 2004 am facut primele mele inregistrari intr-un studio, videoclipul piesei « NOI DOI » feat Tataee a fost lansat in august 2007.Perioada de absenta a fost mai mult din punct de vedere al promovarii. In acest timp am inregistrat piesele pentru albumul meu de debut "Sentimente" . Am dorit sa scoatem, impreuna cu casa mea de productie "Awa Records", un material foarte bun si spunem noi ca am reusit. Intre timp mi-am terminat prima facultate, am dat licenta si m-am inscris la un master si la o a doua facultate :)

5. Piesa cantata cu Tataee a avut un mare succes, te-ai gandit sa reluati colaborarea?
De ce nu ? Atunci cand tatal meu, care este si impresarul meu, a batut palma cu Vlad(Tataee), am pus bazele unei colaborari pe o perioada mai lunga. E posibil sa mai fac o colaborare si pentru cel de-al doilea album la care vom incepe inregistrarile incepand cu anul 2009.

6. Ai participat in toamna la "Doua inimi gemene" in Chisinau, ca si reprezentanta a Romaniei si ai castigat premiul 3. Ce a insemnat pentru tine acest moment?
:) Am fost foarte fericita atunci cand mi s-a inmanat premiul al III-lea, mai ales ca a fost o experienta noua pentru mine, ca si participant al unui festival.

7. Festivalul "Doua inimi gemene" se tine in memoria artistilor basarabeni Doina si Ion Aldea Teodorovici. La lansare il ai ca si invitat pe fiul lor Cristophor, care si el activeaza pe scena muzicii jazz-soul-pop. Sunteti prieteni sau doar colegi de bransa?
In urma festivalului, atat eu cat si parintii mei am avut ocazia sa ne imprietenim cu Cristophor si cu D’na Eugenia (mama Doinei Aldea-Teodorovici). I- am spus lui Cristi ca urmeaza sa imi lansez albumul de debut, l-am invitat si a acceptat.

8. Te gandesti pe viitor la o posibila colaborare cu Cristophor ?
:) Din cate vad anticipezi unele lucruri :) Chiar am discutat despre o posibila colaborare.... Va fi o surpriza....

9. Exista un artist, nu neaparat din muzica, pe care il admiri in mod deosebit, care te inspira?
Incerc sa abordez un stil care ma caracterizeaza si, in urma lansarii albumului cred ca voi avea confirmarile asteptate din partea publicului. Ca si artisti, admir foarte multi, cum ar fi Erykah Badu, Alicia Keys, D’angelo, Frank Sinatra, Norah Jones, Joss Stone, Luther Vandross si multi altii.....

10. Lansezi peste doar cateva zile albumul tau de debut. Ai emotii?
:) Da am !!! Atunci cand sunt pe scena mereu am emotii. Chiar daca scena este universul tuturor artistilor, fie ei cantareti, actori.... emotiile sunt acolo :) Sunt sigura ca lansarea va fi o show incendiar pentru ca in spatele acesteia este o echipa intreaga care a muncit pentru asta....mai multe nu dau din " casa " :) ....va astept la lansare ... iar pentru cei care nu vor fi prezenti ... pot accesa www.adrianarusu.ro/tv, incepand cu ora 21.00, joi 11 decembrie.

11. Poti extrage o ... trasatura dominanta a pieselor de pe acest album, ceva care sa te exprime in mod deosebit?
"Sentimentele" ... pe care le avem noi, oamenii in orice clipa din viata noastra ... Ascultand piesele iti poti da seama de acest lucru ...

12. Peste 2 zile de la lansare este ziua ta de nastere, ti-ai oferit acest eveniment ca si cadou sau a fost o coincidenta de data ?
:) A fost o coincidenta.....dupa o perioada de pregatiri, ne-am dat seama ca peste 2 zile de la lansare este si ziua mea..... Pot spune ca e un cadou pe care nu multi il pot primi.... Eu sunt o norocoasa...si le multumesc in primul rand familiei mele si celor care ma sustin...

13. Ce cadou ti-ar placea sa primesti, ce fel de cadouri iti bucura inima cel mai mult?
Lansarea este cadoul meu cel mai mare...chiar daca nu avea loc acest eveniment...pentru mine...cel mai important este sa ii am pe cei apropiati in jurul meu.

14. Ne poti spune care a fost cel mai frumos moment din viata ta de artista?
In orice moment cand sunt in fata unui public si cant pentru el.... sincera sa fiu ma simt mai bine pe scena decat intr-un studio de inregistrari....

15. Si un moment fericit din viata personala?
De sarbatori, atunci cand sunt in mijlocul familiei si a prietenilor...caldura si dragostea primita din partea lor ma implinesc si ma fac fericita.

16. Ascultand versurile pieselor tale m-am gandit fara sa vreau ca ai o multime de admiratori. E firesc sa ne intrebam, si multi ar vrea sa stie, ai si un iubit?
Fiecare dintre noi avem admiratori :) ... pentru mine pe primul loc e muzica. Atunci cand va fi timpul, voi avea si un iubit :)

17. Stim ca te pasioneaza sportul, teatrul, psihologia. Ai practicat vreun sport de performanta?
De performanta nu ...in timpul liber joc tenis de camp, merg la sala...

18. Ti-ar mai placea sa faci si un alt sport?
Mi-ar placea sa innot.....insa mi-e frica de apa si mi-e cam greu sa trec de pragul asta :)

19. Unde iti vei petrece sarbatorile de Craciun si Revelionul?
Intrebare grea !!:) Vreau sa imi lansez albumul, stiu ca mai am cateva concerte de sustinut...poate dupa Revelion voi avea o mica vacanta impreuna cu fratii mei

Multumim mult si succes!

El Negro - Lansare ANTIPANICA

2008-12-10T17:25:00.003+02:00

El Negro au sustinut aseara, 3 decembrie (de ziua nationala reggae), in Club Fabrica, concertul de lansare al celui de-al patrulea album al trupei Antipanica.

Bucurandu-se de o promovare puternica, evenimentul a fost foarte bine primit de cei aproximativ 400 de fani care au umplut de culoare si bunadispozitie clubul, cantand alaturi de trupa si dansand in ritmul luminos de reggae.

Daca ar trebui sa caracterizez intr-un singur cuvant concertul de aseara as zice: soare. Am realizat ulterior cat de reprezentative au fost piesele pentru mesajul continut in titlul albumului : Antipanica.

Muzica, textele, atitudinea trupei, degajarea, veselia, lejeritatea miscarilor si dialogul cu publicul, totul a fost parca facut sa inlature orice urma de stres. La inceput oarecum rezervat, publicul s-a animat instantaneu cand El Negro, intr-o formula complexa de 10 artisti, au urcat pe scena si au inceput sa cante fara nici o introducere.

Prima piesa a fost "Ne miscam mai dinamic" dupa care a urmat imediat "Lasa-ma", piesa inclusa in noul album al carei videoclip este deja difuzat pe posturile de muzica.Concertul a fost dublat in background de o proiectie de visual art perfect compatibila cu muzica si atmosfera, care a dat un plus de culoare; la un moment dat, s-a facut o pauza intre piese, pauza in care s-au vizionat lucrarile si fotografiile primite la concursul de artwork lansat de trupa:Campania Antipanica.

El Negro a cantata aseara alaturi de cateva personaje din lumea muzicala care au colaborat si la realizarea albumului. Astfel, primul care a urcat pe scena a fost Filip de la Sport Sangeros 3, care a contribuit la realizarea versurilor, iar in concert a cantat alaturi de Bogdan Negroiu cover-ul piesei “Could you be loved” a lui Bob Marley.

A urmat la scurt timp Selecta B, (cel care s-a ocupat si de "incalzirea" publicului inainte si dupa concertul propriuzis), dinamizand atmosfera cu "Doua fire de iarba" si bineinteles, Iulia Macovei (fata de pe coperta albumului) care a facut un duet cu Bogdan pe remake-ul piesei Buna seara iubito.

Piesa Ploaia a fost cantata de doua ori la rand, pentru ca publicul simtea nevoia sa se manifeste vocal in toata puterea lui.Asadar, concertul de aseara a fost un spectacol complet de muzica reggae live, dans, jocuri de culori, bunadispozitie, prezente pe scena din cele mai diverse, un eveniment mai mult decat reusit.

"Lasa-ma, mai lasa-ma

Gandurile mele-s cocotate pe un nor

Lasa-ma sa zbor usor

.......

No no no, nu e panica

Excesele-s normale te purifica

Dezechilibru de-a visa nu te intoxica"

(versuri Lasa-ma)

Albumul Antipanica cuprinde 14 track-uri:

1. Lasa-ma

2. Ploaia

3. Lumina la baie

4. Stand By

5. Buna seara iubito!

6. Linistea

7. Doua fire de iarba

8. Dau muzica mai tare

9. Deschide noaptea

10. Intermezzo

11. Ne miscam mai dinamic

12. Antipanica

13. Linistea (dub eon edit)

14. Ploaia (remix)

ARTMANIA 2007, Sibiu

2008-11-05T13:49:00.004+02:00

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

Plecam spre Sibiu vineri, 15 iunie, incarcati cu o doza buna de entuziasm datorata, in parte amintirilor de anul trecut, in parte asteptarilor de anul acesta. Aflaseram ca in urma unui accident suferit de unul dintre membri, trupa Haggard, programata vineri, nu va mai concerta.

Ne grabim sa prindem cat mai putem din concert; totusi ajungem pe la 21 si ceva, suficient cat sa agatam din zbor, in drum grabit spre Piata Mare, ultimele acorduri din Cargo strecurate printre cladirile Sibiului vechi, insuficient pentru a reusi sa ridic acreditarile. Ne hotaram sa platim biletele pe ziua respectiva si intram la Anathema.

Lipsa Haggard a schimbat sensibil programul festivalului.

Trecuti de gardul ce imprejmuia incinta Pietei mari, scapati cu bine de filtrul de jandarmi care perchezitionau "la piele" ne gasim brusc in alta lume. Ruptura e rapida: din ameteala si graba drumului trec instantaneu intr-o lume de lumini, populate cu rock-eri de tot felul, izolata de exterior, care lasa sa treaca dincolo de zidurile primariei si ale Bruckenthalului, strecurindu-se pe stradute inguste , pietruite, rabufniri de chitare metalice, basi si tobe care-ti misca inima din loc.

Primele piese din Anathema sint colorate cu puternice efecte tehno. Cand ma intrebam daca asa va fi tot concertul, au schimbat brusc tonul. M-am apropiat de scena pentru cateva poze, si dintr-odata am realizat ca eram in mijlocul acelei multimi care vibra.

Am inchis ochii un timp; tobele faceau sa-ti vibreze cutia toracica, simteai sunetul direct in piept; dincolo de stern si de coaste se aflau plamanii si inima iar sunetul intra direct acolo. Era ca si cum cineva iti ciocanea ritmic, cu degetul, direct in inima; inconjurat de muzica protectia ta fizica disparea, si n-aveai cum sa te opui.doar lasai sa te patrunda sunetul.

Am privit in jur ca sa vad cum , oameni entuziasmati de muzica, se strangeau in brate,isi dadeau mainile. Foarte multa emotie! Sincer (ma gandesc acum), o muzica ce are un astfel de effect, care face omul sa renunte la tot balastul, sa iasa din invelisul lui "fabricat" si sa fie el insusi, nu-I decat arta pura.

Recunosc ca nu sunt rock-er; cel putin nu in definitia clasica o rock-erului. Imi amintesc cand am fost la primul concert rock si m-am vazut in mijlocul acelei multimi in negru, cu cercei si colti metalici infipti peste tot, cu ochi vopsiti; cam 10 minute am stta cu pielea zbarlita involuntar si fara vreun Jcontrol constient Acum vad lucrurile putin altfel. Si, oricum cuvintele nu au prea multa valoare.

Si oricat as incerca sa descriu senzatiile, si oricat ai citi sau ai asculta muzica, esti departe de a banui ce senzatii incerci in mijlocul unei multimi ce vibreaza in acelasi ritm. Am iesit de la Anathema cu zambet pe fata si cu mult entuziasm in suflet. Ciudat. In acel sunet timpanele raman inerte, frecventa vibratiei intra, cumva, direct in inima. Amintirile au valoare prea mica in fata experientei traite pe viu.

Cum spuneau cei de la My Dying Bride: "noi facem o muzica ce se adreseaza inimii, si nu mintii". La intrebarea: ce-au vrut sa spuna intr-o piesa in care, o parte din dialog e in chineza, o parte in engleza dar si acela intr-un growling de neinteles, au raspuns ca au vrut sa arate ca muzica transcede limbajul, ca prin ea poti comunica foarte bine chiar daca te exprimi in limbi total diferite.

Cum Sibiul era plin pana la refuz, cu rezervari facute cu saptamani inainte iar campingul de la Cisnadioara, cartierul general al publicului Artmania, isi epuizase locurile, am pornit in toiul noptii spre Ocna Sibiului, ne-am pus cortul si am adormit in ritmul zguduitor al manelelor.

Dimineata am fost in Sibiu, la Sigi Kultur Café, pentru a ridica acreditarile, si, norocoasa cum sint, am prins ultima acreditare foto, lucru care m-a bucurat nespus pentru ca aveam acces in fata scenei la primele 3 piese ale fiecarei trupe. Am colindat apoi terasele, Turnul Sfatului de unde se vedeau amenajarile din Piata Mare si tirurile cu echipamente ale formatiilor, si ne-am rugat sa nu vina ploaia desi prognozele erau pesimiste iar nori negri manati de fulgere taioas inconjurau Sibiu din toate partile. Prin cine stie ce ciudatenie meteorologica, in Sibiu n-a plouat.

Sa-i vezi in conferinta pe cei de la My Dying Bride este o experienta interesanta.

Trei oameni extrem de diferiti: vocalistul (si textierul) Aaron Stainthorpe, cu o mare tristete intiparita pe chipul extrem de expresiv, cu unghiile mainii stangi vopsite in rosu, cu gesture linistite, si cei doi chitaristi pletosi, unul demn si impenetrabil, altul cu o fata rotofeie emanand veselie si pofta de viata in timp ce soarbe peiodic din cutia cu bere si-si aranjeaza parul cu gesture scurte.

Trei oameni diferiti din care unul nu poate compune versurile decat in cele mai negre stari iar altul nu canta decat atunci cand se simte bine si care reusesc sa transceada aceste diferente de personalitate activand de 17 ani pe scena rock-ului cu o muzica matura , un british doomdeath in evolutie spre gothic metal. Stiu foarte bine ce muzica vor sa faca, si o fac, ignorand aspectul comercial; daca muzica ii exprima, atunci banii vor veni si ei. La inceput s-au inspirat din poetii clasici englezi si din biblie pentru a avea mai mult acces la public.

Dupa cum spune Aaron (solistul si in acelasi timp textierul) "Iisus este un mare star".

Sa-i vezi in concert pe cei de la My Dying Bride poate fi o experienta coplesitoare. La doi pasi de scena, emotia transmisa este extrem de puternica. Contorsionarile vocii, ale trupului solistului, acompaniate de contorsionarile chitarei transmit o durere adanca ce te proiecteaza in cele mai negre tenebre. Muzica e grea si puternica, te apasa; recunosc ca m-a luat prin surprindere, si dupa seiunea foto a trebuit s aies, pentru o scurta pauza, ca sa-mi revin.

The Gathering m-au surprins cu felul in care solista se strecura cu copilarie si inocenta printre acordurile dure, jucandu-se cu ele parca, imblanzindu-le, modelandu-le si dandu-le si mai multa forta in final. Jocul ei de scena e un joc; zambeste, rade, se transpune. Ca trupa, The Gathering sunt intr-o continua cautare de modaliatati noi de expresie, iar concertul de la Sibiu a fost unul dintre ultimele in actuala componenta a trupei, solista Anneke urmand sa se desprinda de grup. Within Temptation a fost trupa care a incheiat seara de sambata, socotita si piesa cu greutate maxima a festivalului. O trupa relative tanara, cu o ascensiune mai ales comerciala foarte rapida. Si totusi, ascultata imediat dupa My Dying Bride, muzica lor a parut, poate, putin mai fluida decat era.Imbracata in alb delicat, desculta, oarecum feminina, oarecum aroganta prin expresia fetei, cu o voce puternic patrunzatoare, solista capta total atentia. Combinatia de gesture feminine cu izbicniri agresiv provocatoare, vocea si linia melodica, jocul de lumini, focurile aprinse pe scena au facut un spectacol greu de uitat. Poate pentru linistirea spiritelor, a urechilor, a ochilor ar fi fost binevenite pauze mai lungi intre formatii; festivalul a fost dens si organizarea, parerea mea, impecabila; totul a mers uns si inainte de 12 noaptea (conform intelegerii cu primaria) spectacolul s-a incheiat. Nici o formatie nu a tinut vreun bis desi solicitari au fost din belsug. Dupa o ciocolata calda servita dupa concert, timp in care impresiile s-au asezat si berea consumata s-a mai potolit oleaca, ne-am urcat la volan si cu ochii pe jumatate adormiti am pornit catre resedinta provizorie din Ocna Sibiului. Duminica, majoritatea spectatorilor au plecat pe la casele lor. Ne-am amanat plecarea spre Bucuresti cu o abatere pe la biserica fortificata din Cristian si apoi , back to Sibiu, la concert. Luna Amara si Vita de Vie au fost, intr-o oarecare masura, trupe de sacrificiu. Atmosfera era potolita, publicul destul de anemic, ultima zi de rock.

After Forever au venit cu o surpriza: muzica buna, prezenta pe scena originala, poate putin prea patetici dar nu in sensul rau al termenului si o solista frumoasa, blonda, cu un par lung ce arata spectaculos la miscarile de rotatie ale gatului .

Daca cei care au incheiat festivalul Artmania 2007 au fost niste veterani autohtoni, daca inainte de ei a plouat, daca, duminica fiind, si ora 23, ma asteptam ca publicul sa se rarefieze, ei bine, n-a fost asa; am cantat si am dansat alaturi de Iris, si-am pornit spre Bucuresti la o ora tarzie din noapte alungandu-mi somnul de pe gene.

Ps: ultimul lucru despre care mai vreau sa scriu este ca m-a frapat sa fiu atat de aproape de artisti, sa-I vad ca oameni, obisnuiti (oarecum) in timpul conferintei de presa, sa-I aud vorbind despre viata si munca lor, si apoi brusc transformati, sa-I regasesc pe scena, sa vad artistul transfigurat, sa incerc sa recunosc, sa regasesc legatura dintre om si artist.

Oricum, dupa tot ce am scris aici, pot sa spun un singur lucru, ca in fata trairilor dintr-un concert, simplele cuvinte palesc pana la a nu mai avea nici o valoare.

Arta Lemnului, Campulung

2008-11-05T13:35:00.002+02:00

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

"Fiecare loc de pe pamânt are o poveste a lui, dar trebuie sã tragi bine cu urechea ca sã o auzi si-ti trebuie un dram de iubire ca s-o întelegi" -Nicolae Iorga

Din caldura strazii, racoarea cu miros de instituie batrana si nemiscata a muzeului pare magica; de o parte si de alta a scarilor de la intrarea in Muzeul Artei Lemnului din Campulung, strajuiesc personajele-piese ale unei table uriase de sah.

Expresiv lucrate, ceva mai inalte de un metru, stau insirate tacut si se uita la tine cand intri in imparatia tacuta lemnului vechi. Nebunii (am fost curioasa care sunt) sint Tandala si Pacala. Muzeul este unicat in Romania prin denumire si printre putinele din Europa ca tematica; infiintat ca muzeu de etnografie, a fost transformat in muzeul artei lemnului in 1967 ; functioneaza intr-o cladire istorica, datand de la 1900 si care adapostit o vreme si prefectura judetului.

In muzeu, in cele 20 de Sali, se gasesc peste 15 mii de exponate din lemn organizate pe colectii etnografice; ceea ce m-a frapat a fost ingeniozitatea constriurii acestor obiecte, frumusetea si maiestria cu care lucratorul le-a inzestrat; privind rand pe rand lucratura, de la banale vase de depozitare a mancarurilor, a laptelui, a mierii, a sarii, la aparatele complicate de macinat, de presat semintele de bostan (pentru ca neavand floarea soarelui in zona, preparau si consumau ulei din seminte de dovleac), la vartelnite, la sei si scari, la arme sau bastoane (si pot sa mai continui mult si bine), am inteles deragostea pentru frumos a omului simplu si respectul pentru lucrul folosit.

Apropo: in Bucovina oamenii vorbesc despre masa , usa, obiecte in general cu un apelativ ce releva respectul "Dansa" de parca obiectul ar avea viata .

Privind bata ciobaneasca incrustata fin si migalos cu "Legenda manastirii Putna" mi l-am imaginat pe baci pazind oile in varf de munte si facandu-si de lucru desenand pe bata lui de lemn scenele istorice in viziune proprie.

Tot aici am vazut pentru prima data buzduganul din basme: buzduganul de lemn cu tinte proeminente, buzduganul cu chingi metalice. Scurt, cu coada sculptata de maxim jumatate de metru si cu capatul proeminen ornamentat, buzduganul mi-a evocat basmele copilariei si readus intrebarea ramasa inca fara raspuns: Cum reusea zmeul sa arunce pe o distanta asa de mare buzduganul si mai si nimereasca cu el in cui? Pesemne ca era mare maestru.

Si apoi ... mai departe: care imense cu care transportau vinul (capabile sa poarte tone de povara), sei ornamentate, roti de lemn, felinare de lemn, schiuri (da, schiuri! ) de lemn, coase, seceri, varse de prins pestele, instrumente de cantat; pe corzile timbalului mi-am trecut degetele; bucimul era prezentat in sectiune si in diverse etape de constructie; in final, cand instrumentul e aproape gata, se inveleste circular in foita de coaja de mesteacan.

Am mai elucidat un mister: Baltagul! Romanul Baltagul si atmosfera lui deosebita mi-au lasat mereu intrebarea: cum arata un baltag? Cele vazute aici erau adevarate opere de arta. Incrustate in metal, cu motive nemaipomenit de frumoase, un fel de securi micute, cu coada lunga, erau probabil un fel de marca a fiecarui posesor, o extensie a exprimarii lui ca om.

Si-ar mai fi, ar mai fi inca multe lucruri de povestit; mai toate obiectele erau ornamentate cu motive populare, simboluri cu semnificatii aparte, de protectie sau de invocare; semnificatia acestora insa s-a piedut iar astazi a mai ramas doar functia estetica. Bineinteles ca, pentru o mai buna intelegere a utilizarii acestor obiecte, colectiile erau insotite de fotografii mari.

Prezenta acestora, mie care sunt indragostita de imagine, mi s-a parut mai mult decat potrivita; aduceau in cladirea aceea, printre obiectele agatate pe pereti in incremenire lirica ceva din atmosfera vietii lor apuse. In imaginile alb negru vedeai ciobani carand donitele cu lapte si smantana, sau sprijiniti in nemiscare in prietena bata, cu caciula pe-o ureche, o femeie calare intr-o sa de lemn, cantareti la fluier etc etc etc O lume intreaga cu obiceiurile si viata ce pulsa candva in ea, pastrata/conservata in umbra semiintunecata a unui muzeu , poate prea putin vizitat. O incercare de a reanima ceva din savoare veritabila a unor timpuri de mult trecute.

Cabana Cuca, in asteptarea primaverii

2008-11-05T12:30:00.002+02:00

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor 2007.

O excursie planificata a incepe vineri seara in Retezat a devenit pana la urma o plimbare primavaratica de o zi la poalele Iezerului, pigmentata finut cu aruncari de pietre in lac si batai cu namol pe Barajul Rausor, cel mai mare efort depus fiind cel de a scoate dintr-un sant mascat de zapada un aro batran de peste 20 de ani dar cu veleitati de off-road-ist. In weekend Bucurestiul e gol la ore extrem de matinale.

Asa ca iesim repede, autostrada se scurge rapid pe sub roti, din Pitesti tragem putin spre dreapta si luam drumul Campulungului. Si daca la plecare nu-mi doream decat sa lenevesc cu burta la soarele de inceput de martie, cand vad muntii albi albi incep sa-mi vina idei, studiez harta, caut un mic traseu care s-ar putea face intr-o zi, fara echipamente de iarna si daca s-ar putea si fara parazapezi… (le-am lasat acasa, plecata fiind la plimbare).

Ne tenteaza Gainatul Mare, dar ne potolim asteptand sa vedem situatia la fatza locului.
Lerestiul, sat de unde porneste drumul spre Voina pe malul drept al barajului Rausor, are case frumoase, curat-ingrijite. Asta pana cand dam in capatul nordic peste "cartierul" de tigani, cateva zeci de familii stabilite peren in case netencuite de ani de zile, cu totii iesiti in strada ca in zi de sarbatoare; cat p'aci sa avem o mica altercatie cu o caruta care incurcase sensurile de mers.

Lacul e frumos, oglindeste cerul albastru si e rece ca si gheata care-l acopera inca pe alocuri.

Ne jucam ca niste copii scapati in natura. Spre coada lacului coboram pe nisipul fin malos si ne bat ganduri sa contruim castele. Soarele straluceste puternic in gheata semitopita. La Voina ne ospatam cu o mancare acceptabila si ca gust, si ca pret. Servirea e de bun simt iar patronul e amabil. Zapada nu e. Ca sa nu fi batut degeaba drumul pana aici, hotaram sa o luam usor la pas spre Cuca.
Pe poteca e zapada usor inghetata. La o jumatate de ora de cabana il intalnim pe nea Adi, cabanierul de la Cuca, muncindu-se de vreo 4 ore sa-si scoata aro-ul dintr-un sant cu zapada. Foarte dornici sa dam o mana de ajutor, ne umplem in cateva secunde de noroi cu zapada din cap pana-n picioare, in momentul in care motorul turat la maxim invarte rotile in gol iar noi stam neinspirati fix in spatele lor.. Ne scuturam pamantul din par, de pe haine si din gura si dupa cateva sfortari serioase si sapat transee prin zapada o scoatem la capat.

Ziua-lumina se incheie boem, la masuta ingropata in zapada din fata micutei cabane Cuca cinstiti din belsug de nea Adi si sotia dansului cu bere si cu o oala de ceai fierbinte din plante locale; dupa ce ne saturam de admirat natura, de mangaiat pisica si de frigul care ne-a patruns pana in maduva oaselor, ne incalzim putintel la soba si pornim ...

Nu ma laud cu vreo tura impresionanta, insa zau daca-mi mai amintesc de cand n-am mai privit cu atata risipa de timp natura ... In asteptarea unui weekend mai energic pe poteci de munte, am inteles ca si lenea care te ajuta sa mirosi cum se topeste zapada poate fi un bun tovaras de drum.

Varful Plesuva si primul tricolor romanesc

2008-11-05T12:19:00.002+02:00

Publicat in Ghidul Romanilor, data publicarii 6/10/2007

Pentru majoritatea turistitor, Comarnicul este poarta de intrare in imparatia Bucegilor

Pentru majoritatea turistitor ce au ca destinatie statiunile montane de pe valea Prahovei, Comarnicul ramane doar o localitate tranzitata, un nume interesant si cu rezonanta , poarta de intrare in imparatia Bucegilor. Pe calea ferata este semnul ca mai avem un pic, pe asfalt o localitate cu case ce emana o atmosfera deosebita, cu arhitectura veche, in stil interbelic.

De-a lungul timpului, locurile deosebit de frumoase au fost indragite de diverse familii de rang inalt; Comarnicul a fost resedinta familiei Bibescu, Nicolae Grigorescu si I L Caragiale au locuit si lucrat pentru o perioada aici.

Astazi , dupa o perioada de umbra, Comarnicul revine la viata. Clubul montan Mugur de Colt se ocupa de marcarea traseelor turistice cu pornire de aici; dealtfel, el poate fi folosit ca punct de plecare pentru multe trasee de mountain-bike, avand legatura si cu frumoasa vale a Doftanei.

Pentru vizitatorul proaspat “descalecat” pe aceste meleaguri prahovene, doua obiective pot fi Muzeul cinegetic cu trofee interesante si Muzeul Etnografic.

Intr-o zi de primavara, parca prin martie anul acesta, abia inmugurisera copacii, am luat trenul spre Comarnic cu gand sa urcam pe varful Plesuva. Despre istoria locurilor am aflat abia la intoarcerea in Bucuresti ; si nu mica mi-a fost uimirea sa descopar ca pe varful Plesuva a fost arborat pentru prima data TRICOLORUL ROMANESC, in1839 (inainte deci de 1848) in varful unui brad de 12 metri, doborat si apoi ridicat in ciuda vantului si a ploii de o mana de tarani si ciobani romani in mijlocul carora se gasea si francezul Jean Alexandre Vaillant, pe care Nicolaie Iorga îl numea "merituosul prieten al Românilor".

<> ( cu mentiunea ca nu imi asum resoponsabilitatea pentru aceste informatii, iata ce am gasit la un search pe internet : http://www.masonicforum.ro/ro/nr10/tric.html )

Ceva mai tarziu, in 1848, acesta va publica la Paris o lucrare vasta, în trei volume, intitulata neobisnuit: România sau istoria, limba, literatura, ortografia, statistica popoarelor limbii de aur, ardeleni, valahi si moldovani, cunoscuti sub numele de romani. Primele doua volume vorbesc despre principatele romane, iar al treilea despre calatoriile autorului in Bucegi, fiind cea mai veche , mai detaliata si documentata relatare despre geografia acestor locuri.

Ca sa revin la calatoria noastra, am pornit-o , dupa ce ne-am facut provizii suficiente de hrana pentru o zi, pe un drumeag ce trecea pe langa o veche fabrica de prelucrare a pietrei, am traversat Prahova si am apucat un drum ce urca abrupt printre casele localnicilor, inhaland cu nesat aerul de tara, amestecat cu miros de fum, cu latraturi de caine si tipete de copil; aruncam priviri cand in stanga cand in dreapta, la gospodariile curate, unele deosebit de cochete, pana ce-am iesit din sat.

N-ar fi mult de povestit, excursia noastra presarata cu voie buna si cu dorinta de a ne incarca de lumina si de natura dupa o iarna “orasenesca” si-a vazut atins scopul; am mers pe un drum de tara printre plaiuri frumoase, am descoperit o herghelie de cai si ponei, am trecut si de ea intrand pe terenul muntelui si dincolo de un canton forestier am inceput urcusul pe o poteca destul de pieptisa si solicitanta. Vegetatia arida, supusa vanturilor puternice, ne infatisa o sumedenie de arbusti deformati, cu crengile alungite si modelate in directia principala de batere.

Mai sus, o stana solida si curata, ne-a fost loc de popas si de belvedere asupa intregii vai a Prahovei, cu vizibilitate pana spre Campina . Cu o ultima sfortare, am terminat ascensiunea de primavara pana pe varf. Acolo, ne-au intampinat petice firave de zapada si branduse violete .

Din departare Plesuva nu atrage atentia in mod deosebit; i se spune chiar deal. E acel varf de domina Comarnicul, la stanga Prahovei, cand mergi spre Sinaia. La coborarea spre Posada am renuntat, din considerente de timp limitat si de traseu impadurit, fara vizibilitate; asa ca am facut cale in toarsa, deviind traseul de coborare mai intai printre niste tufe de ciulini si maracini, (n-am vazut prea bine pe unde venea poteca) si apoi pe o ulita dosnica a Ghiosestiului (sat atasat de Comarnic). Finalul a fost in gara, intr-un apus rosietic de soare, unde pe o banca semidegradata am reusit sa terminam in 2 o bere romanesca in 5 minute cat mai aveam pana la venirea trenului. Cu gandul la locurile noi pe care abia astept sa le vad, si al cele vechi care inca mai ascund nenumarate mistere, va doresc sa aveti parte de cele mai frumoase surprize, oripeunde va vor purta pasii.

Hasmas, Piatra Singuratica

2008-11-04T15:46:00.003+02:00

Data publicarii 6/10/2007, Adaugat de: Irina Cristian Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

In Hasmas, la Piatra Singuratica, exista o micuta cabana de munte la poalele unei stanci pitoresti . Intr-o permanenta cautare a locurilor mai putin cunoscute ale Romaniei, in dorinta de a arata si altora cat de frumoasa este tara pe care o locuiesc, am aflat de ceva vreme si imi doream in mod deosebit sa ajung in Hasmas, la Piatra Singuratica, o micuta cabana de munte la poalele unei stanci pitoresti in curmatura dintre culmea Hasmasului Mic si cea a Hasmasului Mare. Si iata-ne porniti vineri dimineata din Bucuresti, fara sa fi studiat cu prea mare atentie drumul ce-l aveam de facut, spre orasul Balan, cea mai nordica localitate a bazinului Ciucului, la 42 Km nord de Miercurea Ciuc; cu opririle si vizitele colaterale, achizitia alimentelor pentru trei zile si alte pauze neprevazute, drumul ne-a costat cu totul vreo 8 ore de condus tihnit. De Lacul Rosu a auzit mai toata lumea. Rezervatie naturala, punct de maxima atractie al turismului romanesc, aflat la intrarea in impresionantele chei ale Bicazului, lacul s-a format in 1837 prin bararea naturala a paraului Bicaz in urma unei alunecari de teren de e versantul muntelui Ucigasul. Are o suprafata de 13 ha si o adancime maxima de 12 metri.

O plimbare cu barca printre varfurile arborilor subacvatici conservati inca, e de neuitat. Dar poate putini stiu ca deasupra acestui lac, dincolo de peretii inalti ai cheilor Bicazului, se intind niste munti minunati, cu poieni imense adapostind stane de oi si mici izvoare, cu copaci solitari, cu noroc scapati din calea traznetelor , cu stanci numai bune de catarat si cu culmi crenelate, niste munti putin umblati, cu paduri salbatice, racoroase: Muntii Hasmas. Din Hasmas isi trage apele Oltul, si o face cu suficienta putere incat sa razbata in diagonala pana la Dunare. Noi am decis sa urcam din orasul Balan ; pentru ca voiam sa ajung la Piatra Singuratica si pentru ca ne era mai accesibil. Vazut intr-o dupa amiaza de vineri a lunii mai, Balanul, un micut orasel fost minier intinzind blocuri subtiri de-a lungul strazii principale la poale de munte, pare toropit intr-o perpetua duminica de vara. E atestat din 1850, sub numele de Balana (169 de familii), ca oras format exclusiv din familiile lucratorilor in mina, dar originile lui sunt ceva mai vechi, legate de descoperirea zacamintelor de cupru de catre un pastor roman, Ion Oprea ce-si mana turmele pe deasupra obarsiilor Oltului.

Legenda spune ca pastorul ar fi vazut ceva stralucind in piatra unei stanci inalte, si urcand cu greu pana acolo, ar fi reusit sa doboare cu barda un bulgare stralucitor; l-a luat in desaga si cintit fiind, l-a predat oficialitatii Scaunului secuiesc Odorhei, primind in schimb o renta viagera drept rasplata. Explotare sistematica a zacamantului a inceput in 1803, cand Tezaurariatul minier din Viena a preluat teritoriul minei; de-a lungul anilor, mina a fost privatizata, schimbind nenumarati proprietari. Si iata-ne azi, calatori indepartati care aflam despre istoria acestor locuri de prin carti, minunandu-ne in fata frumusetii naturale crestata din loc in loc de urmele sterile ale exploatarilor miniere. Exclamatiile mele incantate de frumusetea si noutatea peisajului nu-l trezesc pe Ducu care-si face in dreapta siesta de dupa-amiaza. In oras coabiteaza romani si unguri; sus la cabana, aveam sa auzim in aceste 3 zile hasmasene numai ungureste vorbindu-se si aveam sa presupunem ca este limba folosita default. Conduc cu ochii dupa un marcaj de inceput de traseu, il zaresc pe zidul unei case, cam sters de ploi si vanturi, intorc masina si pornim pe un drumeag neasfaltat, ingust, insotind un parau, spre munte, printre case.

Gasim un loc ingust si cat de cat adapostit in care inghesuim masina , mancam ceva si pornim la deal, cu niste rucsaci imensi si, din start, pe o poteca gresita. Ratacitul marcajului avea sa ne dea de furca in repetate moduri si in zilele urmatoare. Cu limba scoasa de un cot, ne intrebam la o raspantie pe care din cele 3 potecute nemarcate sa purcedem, cand ne-a scos din belea un copilandru ce alerga pe dealuri ca un fluture. Si uite asa am urcat un versant arupt de tot, prin padure, printre brazi bicisnici si haini care nu s-au indurat de epiderma noastra sensibila de oraseni. Dar sus, am dat intr-o poteca buna, pe coama unui picior de munte, umbrita verde crud de copacii prospat infrunziti, si pe care am mers o bucata de drum ca la plimbare. Dealtfel, pana la cabana Piatra Singuratica (1420 m altitudine) am mers de placere, bucurandu-ne de toata natura din jur. Cabana arata ca in pozele care-mi inspirasera calatoria; infipta la picioarele Pietrei Singuratice, un manunchi de stanci ca niste turnuri care imdiat ne-au imbiat sa le urcam, e o cabana de lemn simpla cu 2 camere cu priciuri, cu cu un pret de cazare derizoriu . (nu-l spun). Ne-am intins cortul, am luat un gura de palinca bistriteana sa ne incalzim, si-am urcat pe un grohotis pana la mijlocul stancii; cum se intuneca, am amanat pentru ziua urmatoare urcusul.

Noaptea ne-a fost lunga si plina de somn odihnitor. Cand, in toiul noptii m-am trezit si am scos nasul afara, am vazut stelele ! Atat de aproape, si atat de stralucitoare. Le-am recunoscut, de cand nu le mai vazusem! Astea sint stelele de la munte, curate, licarind foarte aproape de tine, pe un cer stralucitor de negru. In oras stelele astea nu exista. N-ai sa le vezi niciodata. Si-am adormit la loc, in sacul de puf, cel mai calduros somn din toate petrecute pe munte. Dimineata soarele a inceput sa incalzeasca cortul, am facut ochi si am baut o cafea fierbinte la primus; cu cateva de-ale gurii in rucsacel, am pornit usurel spre Hasmasul mare (1793m) , cu gand s-ajungem in poiana Mezied; dar n-avea sa fie asa, ratacirile repetate ale discretului marcaj banda rosie, poienile mari care te imbiau la pauze (lungi si dese, chia marilor succese), cautarea cu disperare a iesirii marcate dintr-o astfel de poiana plina de casute parasite de ciobani, ne-au venit pana la urma de hac.

Pentru cel ce stie zona sau se orienteaza bine si cu inspiratie, Hasmasul se poate face intr-o zi, cu plecare din Lacul Rosu si ajuns in Piatra Singuratica. Pentru cel ce bajbaie, intreprinderea asta devine poveste. Am avut de gand sa ajungem macar deasupra lacului, dar am lasat-o pe alta data (cand vom pune tabara la lac si vom face trasee in zona) si ne-am intors, printre petice de zapada ascunse prin padure si tufe de flori albastre catifelate adiate de vantul ce curgea printre nori albi, pufosi; ne-am lasat bronzati de soarele fierbinte, si-am ajuns la cabana odihniti. Seara am urcat pe Stanca. Ne-am catarat, mai bine spus, si treaba asta m-a scos din amorteala. Partea neasteptata a fost cand , grupul de pusti de vreo 13 ani, vecinii nostri unguri de la cabana, care in papuci, care in opincute cu talpa subtirica de cauciuc, ne-au depasit zburand pe coltisorii de stanca, in timp ce noi inaintem prudent, pe deplin posesori constienti ai varstei mature pe care o aveam. N-as putea spune ca nu le-am invidiat putin bravada, vorbaria vesela neintrerupta, cheful de viata si lipsa totala, inconstienta poate, de teama pe care le-am tot observat cat am stat in preajma lor. Si mi-era dor de toate acestea, cand erau si ale mele, si de entuziasmul naiv cu care urcam potecile, acum in urma cu, NU multi ani. De pa varf am admirat un frumos apus de soare, calcarele luminate in rosu, si Ceahlaul umbrit misterios in miazanoapte. A doua zi pe un soare care ne imbia la plaja, am facut o scurta excursie pe Hasmasul mic, am citit intr-o poiana linistita si-am ascultat cucul cantand.

Multi cuci in zona si foarte cantatori in perioada asta. La cabana am servit o salata de varza productie proprie si nuci sparte intre doua pietre, ne-am luat rucsacii in spate , la revedere de la cabanierul ungur ras in cap si de la craniul (de urs poate, c-am auzit ca erau multi in zona) agatat deasupra usii de la cabana, si-am pornit-o la vale. Tocmai urcasera pe un povarnis o caruta plina cu saltele, ne-am uitat un pic socati cum trageau caii pe o panta atat de abrupta; se innoia cabana ! Era un soare de sarbatoare, sarbatoare fara nume la un capat de lume; de mult nu mai avusesem atata liniste la munte si atata senzatie de tihna .

Ma abtin sa spun daca la introarece am avut sau nu probleme cu re-gasirea marcajului. Nu de alta, dar montaniarda din mine s-ar face de ras. Aveam sa regasim masina cu tabla incinsa in soare, sa admiram o gagicuta ce-si infigea cu mare grija niste tocuri cui printre pietrele drumului de munte intr-un echilibru extrem de fragil. Era duminica, sarbatoare. Si dupa un drum lung , aveam sa regasim Bucurestiul deja in plina vara, cu oameni speriati de caldura brusca .

Fum de mici in Grota Miresei

2008-11-04T15:24:00.005+02:00

publicat in Ghidul Romanilor, 2007.

Era o sambata arsa, una din multele astfel de sambete bucurestene ale acestei veri.
Aceasta este o poveste scurta despre un monument al naturii cazut in cotidianul marunt, atins si mistuit de mediocritate. La sugestia unor buni prieteni, pornim din Bucuresti spre Slanic Prahova, la lacul sarat Grota Miresei, cu gand sa ne racorim epidermele in apa tamaduitoare. Gasim lacul…si strandul suprapopulat.

Stiam aceasta oaza misterioasa de acum 10 ani cand colindam dealurile Slanicului si am ajuns intamplator desupra muntelui de sare de la Grota Miresei. Muntele de sare, la modul propriu al exprimarii, constructie minerala aparent stancoasa dar care de fapt are o compozitie proponderet de Na Cl combinat cu impuritati insolubile, munte in care apa ploilor a sapat santulete crenelate , isi are bineinteles legenda lui.

Neimpacata cu alegera mirelui , alegere facuta de parintii ei, o tanara fata s-a aruncat de pe varful muntelui, amestecandu-si lacrimile si viata cu apele sarate ale lacului. Poate ca sensibilitatea oamenilor de atunci a facut sa memoreze in numele locului, tragica poveste.

Acum cativa ani, muntele de sare s-a prabusit in lac; grota nu mai este. Lacul a ramas doar o gluma. Oameni intreprinzatori au incercuit cu gard de sarma edificiul naturii, au pus o pancarta cu “pericol de accidente” si in Baia Baciului, lacul sarat adiacent, au amenajat un strand natural cu proprietati tamaduitoar - Strandul “Baia Baciului”.

Aici am ajuns in acea sambata torida. Poate n-ar fi trebuit sa ma mir, insa m-am mirat… Micii sint traditionali romanesti. Oamenii au dreptul la libertate. Insa unde se termina libertatea si incepe simtul moral sau respectul fata de cel de langa tine? Astazi, cand totul devine fluid si schimbator, mi-e greu sa spun. Pentru ca aveai voie sa-ti aduci la strand propriul gratar si propria materie prima gastronomica, il locul in care mi-am asezat paturica se intreceau sa-mi gadile narile trei fumuri agresive de la trei gratare pline de mici, la care, cate un cap de familie supraveghea desfasurarea actiunii.
………… Am preferat sa ies din perimetrul ingradit unde nimeni nu dadea atentie bolidului de sare cenusiu crenelat de langa ei cu eticheta de “pericol” pe el, implinirea nevoilor fiziologice ale alimentarii fiind prioritara. Am urmat o potecuta si am ajuns sus, pe dealul de deasupra lacului. Restul sejurului la Slanic l-am petrecut intr-o livada de pruni unde nu se mai auzea muzica si larma, la umbra , jucand un sah , un fotbal, citind si delectandu-ne papilele gustative cu un pepene rosu si zemos.

La coborare, am trecut pe langa o casa. Parasita. Era chiar deasupra lacului.

Ma uitam la ea si ma gandeam ce priveliste vor fi avand candva cei ce o locuiau. Stateau pe prispa, privind de sus ochiul misterios de apa, dealurile din zare, muntele Verde dinspre Valenii de Munte. Probabil se simteau ca niste regi.

Dar acum cativa ani dealul s-a surpat. Muntele de sare s-a probusit in lac. Grota Miresei nu mai exista. Legenda fetei se sterge si ea. Dealurile se niveleaza, adancurile se astupa. Natura si omul tind catre un tot uniform.

La adapostul acestei uniformizari, capii de familie supravegheaza cu constiinciozitate micii sfaraind. Vantul poarta fumul incolo si’ncoace si daca grota ar mai fi, poate fumul imbietor, patrunzand acolo, ar trezi la viata duhul pofticios al miresei fara nunta.

Insa grota nu mai este. Fumul trece prin narile oamenilor si se pierde in vant. Zidurile casei de sus sunt ondulate.

Pasesc cu grija peste prag. Trag cateva cadre. Privesc in sus si, agatat de tocul usii, ca un talisman, un inel de alama cu piatra de rubin. Un rosu pur si curat incastrat intr-un metal semi-oxidat, contorsionat si pocit. O fractiune de secunda si in minte mi s-a cladit povestea lui. Ce factori mecanici l-au schimonosit asa pe degetul femeii ce incerca sa-si salveze casa? Ducu imi zice ca e un inel de vrajitoare. Il pun pe deget. Intra greu si ma zgarie. Il rasucesc.

As vrea sa dau timpul inapoi. Sa fac unii ochi sa se deschida , sa clipeasca, sa spele cu o lacrima fumul din ochi si sa vada casa de sus cum sta sa se pravale.

Dar inelul nu e fermecat. Zace acum, prafuit, inert si stramb pe masa mea. Rosul rubinului pare mai pal.

Si timpul trece… la fel peste oameni, peste ape, peste munti …

Weekend simplu la Navodari

2008-11-04T15:16:00.004+02:00

publicat in Ghidul Romanilor, 2007.

La Navodari, apele marii mi-au scaldat trupul adolescentin, iar nisipurile au pastrat, in memoria mintii mele, urmele vesele ale pasilor neastamparati. Vantul a primit si a imprastiat prima dragoste.

Dara scoica de atunci, astazi a devenit de mult nisip fin imprastiat in cele patru vanturi, si timpul a trecut cu simplitate peste spuma valurilor parasita pe tarm.

Unele lucruri mor, altele nu mor niciodata.

Si iata-ma intr-un weekend, luata mai degraba cu forta de catre sora-mea din Bucuresti si aruncata pe nisipurile cenusii, intr-un camping la sud de Navodari Tabara.

Minumul necesar pentru 2 zile de plaja a incaput intr-un rapid 5-minute in rucsacel, in timp ce masina astepta nerabdatoare in fata blocului. Cazarea urma sa se faca intr-un cort, fara sac de dormit (ca doar e vara). In rest, slipul, o minge, o palarie, si … o sticla de retzina ramasa din Grecia. Accesoriile cvasiartistice cu care-mi omor timpul cand n-am ce face au ramas acasa, asa ca mare parte din poze sint facute de Alina si cu voia ei le trimit aici. Si poate ca nu mi-ar fi venit idea de a scrie cateva randuri despre un weekend atat de banal daca, vizionand fotografiile, nu mi-ar fi placut atat de mult pescarusii romanesti, marea neagra cu scoicile si mirosul ei aparte, pescarii pre-matinali si intoarcerile lor de pe mare odata cu rasaritul soarelui, joaca si scufundarile in apa calda si destul de tulbure, plutire in voia sau impotriva valurilor, regasirea unui strop (sarat) din copilarie.

Pielea s-a colorat inca putin, sufletul s-a mai incarcat un pic cu soare. Si nu mica mi-a fost uimirea sa ma trezesc duminica la ora 6 si sa nu o gasesc pe sora-mea in cort. Cea matinala eram eu. M-am dus s-o caut pe plaja si n-am recunoscut-o; privea ca un somnambul vesel cum descarcau pescarii prada acelei zile dintr-o mare barca.

Unele lucruri mor; dar unele, nu mor niciodata!

………………………………………………………………………………………………

Cu un mic efort de informare, aflu despre localitate ca isi are radacini in perioada feudala; pe fostele ruine de la Cap Midia se inalta atunci cetatea Zanauarda avand, ca port maritim, o activitate comerciala insemnata.

Dar prima atestare documentara o gasim in perioada administratiei otomane, cu un nume ce, in limba turca insemna oaia neagra : Caracoium; mai tarziu acesta va deveni Carachioi (derivat din cuvintele turce Kara Koy semnificatia acestuia este satul negru)

Abia in 1927 numele devine Navodari iar 5 ani mai tarziu satul este recunoscut ca si comuna. Dezvoltarea industriala de dupa al II-lea Razboi Mondial transforma localitatea in centru muncitoresc, in 1957 intra in functiune Uzina de superfosfat si acid sulfuric, iar construcţia Combinatului chimic Midia-Navodari şi ulterior a Canalului Poarta Alba-Midia Navodari a dus la o explozie demografica în anul 1983.

Orasul Navodari se afla la sud de lacul Tasaul , pe istmul dintre acesta si lacul Siutghiol.

Putini sunt turistii care vin in Navodari. Majoritatea, ajunsi in Constanta, fac dreapta spre statiunile litorale. Dar aglomeratia, traficul extrem de dens si timpul scurt pe care eram dispusi a-l petrece in masina, ne-au facut sa ne abatem, la iesirea de pe Autostrada Soarelui, de la clasicul traseu, cotind stanga in Cernavoda si pierzandu-ne, pana in Navodari, pe campiile secetoase, populate de stoluri de ciori si turme de vaci, si-ntr-un colt de pajiste umbrit, de doua corturi de tigani nomazi.

Cetatuia, manastirea din stanca

2008-11-04T15:03:00.002+02:00

publicat in 6/10/2007, Ghidul Romanilor

Daca pornesti din Bucuresti pe Dambovita in sus, si te-ai documentat macar putin, poti vedea locuri mult incarcate de istorie.

Acum cateva saptamani treceam prin localitatea Cetateni (Arges) , si sus, in varful unei stanci am avut surpriza sa vedem o manastire. Aveam sa aflu ca se numeste Cetatuia Negru Voda, intemeiata pe la inceputul mileniului de catre Negru Voda, si ca ea mai sint in Arges inca 2 manastiri sapate in stanca: la Corbii de Piatra si la Namaesti. Le voiam vizitate pe toate trei intr-o singura excursie, gestionarea deficitara a timpului, conditiile geografice, o usoara urma de lene si intamplari neprevazute au facut sa ne limitam la aceasta.

Se poate foarte frumos si poetic spune in articole sau alte scrieri despre locuri vechi cu radacini infipte adanc in istorie, ca aici timpul sta in loc; dar nu, la Cetatuia tocmai aceasta impresie am avut-o: ca Timpul NU sta in loc, ci merge vertiginos inainte.

Ca poate Timpul o fi poposit candva pe acest varf de munte, dar efectele sederii lui aici nu par a fi de neglijat.

Se zice depre NegruVoda ca pe la 1290 ar fi traversat muntele din tara Fagarasului, ar fi trecut pe aceste meleaguri si, stabilindu-se la Curtea de Arges sau Campulung, ar fi intemeiat un voievodat. Controversata de catre istorici, aceasta ipoteza spune ca Negru Voda ar fi intemeietorul Tarii Romanesti. Construita pe un vechi lacas de cult dacic, manastirea Negru Voda abunda in legende.

In cele mai vechi timpuri locul de cult ar fi fost adesea vizitat de Zamolxe. Sapaturile arheologice au adus dovezi ale existentei culturii dacice aici, in varf de munte. Cetatuia Negru Voda se afla la 880 metri altitudine, intre Valea Chiliilor, Valea lui Coman si apa Dambovitei, la 25 km sud de Campulung. Vechea biserica e constituita din 2 pesteri, in prima se afla altarul catolic doamnei Marghita, sotia lui Negru Voda. Se spune ca si l-ar fi sapat singura cu dalta in piatra, in semn de mare penitenta, ea fiind de religie catolica iar sotul ortodox.

In ambele incaperi lumina firava intrata prin ferestrele micute perforate in stanca se imbina cu lumina si caldura tremuratoare a sute de candele.Biserica noua, este o biserica inaltuta de lemn. Vizitatorii duminicali intra si se inchina in ambele.

Sihastria Cetatuia era candva considerata cea mai aspra din tara noastra. Astazi, curtea este pavata cu gresie, fire de curent electric se prelungesc peste tot, drumul pana sus este presarat din loc in loc cu imagini troite si imagini biblice luminate de neoane. In apropierea bisericutei se afla sapata in stanca chilia lui Negru Voda, iar legenda spune ca voievodul isi adapostea aici tezaurul in timpul navalirilor tatare.

Chiar in varful stancii am gasit o troita. Ajungi la ea pasind pe stanci netede, spalate de ploaie, ce par niste dale ; in ele calugarii au sapat trepte. Dar am observat cu uimire niste urme micute de pasi, sapate in stanca; e drept ca, fugar, mi-am pus o intrebare despre originea lor, dar mi-am raspuns cu oarecare superficialitate ca probabil au fost scobite in piatra cu cine stie ce scop tot de catre calugari. Legenda spune insa cum ca piatra s-ar fi topit sub pasii evlaviosi ai voievodului si ai sotiei acestuia. Doamna Marghita si-a curmat viata aruncandu-se din chiar varful acestei stanci, cand dupa o batalie a vazut in zare trupele calare pe caii insangerati si a crezut ca sotul ei a pierdut lupta.

O mare discrepanta intre trecutul bogat al locului si prezentul derizoriu actual. La baza muntelui, treci Dambovita pe un pod de lemn. In stanga e un sat de tigani, iar de copii acestora care te urmaresc cu o insistenta ce aproape devine agresiva nu scapi cu una cu doua. Poate ca mila te-ar face sa le dai ceva, dar felul in care te abordeaza te irita, te determina cumva sa le raspunzi si tu mai repezit. Si-apoi pe poteca ce serpuieste pe stanca si prin padure, print-o caldura infernala, auzi tipete, rasete, chemari, vaitari, pe fiecare banca construita pentru odihna gasesti oameni care nu mai pot. Si daca stai sa judeci, ceea ce nu-I tocmai un lucru de fala, ai sa observi pe acesta potecuta pe care o parcurgi intr-o jumatate de ora, mai toate pacatele omenesti.

Oameni de toate felurile urca un fel de Golgota autohtona, pentru a se purifica sus si a-si infige acatistele in diverse troite intalnite pe drum. Langa aceste troite, zac pe jos, zeci de biletele impaturite ce poarta, pe un petic trecator de hartie, dorintele trecatoare ale oamenilor. "Calatorule, aminteste-ti de moarte". Statea scris sus, sculptat in treapta de la intrarea in manastire. "Moartea exista, ea este langa tine".

Ce inteleg din sihastria vechilor pustnici oamenii guralivi care isi storc puterile pana aici pentru a da un ban in schimbul garantarii implinirii dorintelor lor? Ce inteleg si eu din toate acestea?

Calugarii sint tacuti, se inchid in tristetea lor fericita, cum o numesc ei, si intr-o viata simplificata, voita departe de zbuciumul lumii.

"NICAIERI nu e mai multa nevoie de cuviinta decat la munte, sub cerul larg, in aerul curat, unde o lipsa de buna crestere e mult mai suparatoare ca intr-un salon. Pentru ca, sus acolo e numai armonie, si cea mai mica disonanta ia proportii …. " spunea in secolul trecut, in Cartea Muntilor, scriitoarea Bucura Dumbrava (pseudonimul lui Fany Seculici, nascuta in 1868, scriitoare mult apreciata de catre Maiorescu, Caragiale, Galaction etc).

Si-am plecat. Am lasat in urma Muntele cu cetatuia lui, satul de tigani de la poale cu plozii lui si Dambovita curgandu-si apele tulburi la vale . Si-n Pitesti ne-a prins o furtuna cu vant puternic si pana la Bucuresti ne-a plouat o ploaie neagra , neagra.

"Therion goes classic"

2008-10-30T13:37:00.001+02:00

publicat in 2006
concert cu finalitate umanitara

Concertul “Therion goes classic” a fost o imbinare mai mult decat inedita a stilului rock cu muzica clasica ; o colaborare reusita intre membrii formatiei suedeze Therion, Orchestra Nationala si Corul Academic Radio, condusi de dinamicul si originalul dirijor Markus Stollenwerk ; ; pe scena au evoluat soprana Ruxandra van der Plas-Voda (Germania / România), al cărei repertoriu include deja câteva roluri wagneriene, tenorul olandez cu o carieră internaţională Harrie van der Plas (Olanda / Germania), Mona Somm (Elvetia/Franta) si tenorul Marian Somesan (Romania).

Publicul a fost putin luat prin surprindere: rockerii au stat cuminti pe scaune, neindraznind sa se manifeste decat cu timiditate abia la a treia parte a spectacolului, unde au fost interpretate exclusiv piese Therion, insa impreuna cu orchestra acestea au fost mai soft.

Am avut norocul sa aprind loc in primele randuri, iar langa mine, erau 3 rockeri care au dat in continuu din pletele mai lungi sau mai scurte, traind muzica intr-o stare apropiata de extaz. Am auzit insa si comentari de genul” cine sunt chitaristii aia de pe scena?” de la oameni mai in varsta, e drept, care venisera sa vada un concert de muzica clasica.
Prin natura sa, acest concert a adus in imensa sala a palatului un public eterogen, de la pustii veniti sa faca „pogo” pana la batrani cu urechi fine. Am vazut o doamna cu parul alb-blond, trecuta de 50 de ani, in bocanci si cu un tricou negru cu SEPULTURA.

Concertul a avut 3 parti:

Prima: Piese Therion in interpretarea exclusiv a orchestrei
A doua: Piese clasice (Wagner, Mozart, Dvorak, Verdi) in interpretarea Therion si orchestra.
A treia parte in care Formatia impreuna cu orchestra, corul, sopranele si tenorii au interpretat piese Therion .
Totusi, pe toata perioada concertului formatia a stat daca nu in planul secund , atunci intr-un echilibru cu orchestra, evitand sa iasa in prim plan si sa domine atmosfera.

Cred ca a fost o incercare mare pentru publicul obisnuit Therion sa guste acest concert, sa-si vada idolii undeva in spatele scenei, e drept dasupra orchestrei, insa oarecum in umbra. Intre trupa si public , fizic vorbind, erau interpusi toti ceilalti: corul, orchestra, iar in primplan sopranele si tenorii. Atitudinea trupei a fost intr-o oarecare masura distanta, sau ... rezervata, in final lipsind bisul desi publicul l-a cerut cu insistenta, lasandu-se cu greu”dus” din sala.

Totusi, tinind cont de natura concertului (scopuri de binefacere, fondurile adunate fiind donate copiilor bolnavi de cancer din Romania) si de numele lui „Therion goes classic”, concertul a fost mai mult decat reusit.
Imi spunea un prieten in final ca „ a trait din plin nebunia sunetului; ca a avut senzatia ca muzica in intra prin crestetul capului, ii rascolea toata mintea si o lasa linitita”. In final se intreba „unde a intrat atata sunet” in el.
Nu stiu daca e cazul sa puneti pe site si aceasta ultima observatie, poate nici macar ca gluma, totusi o scriu: si pe mine m-a linistit concertul intr-atat incat la penultima piesa am adormit brusc si subit, in toata nebunia de sunet de acolo si in ciuda faptului ca stateam in primele randuri.

Cateva cuvinte despre Formatia THERION:
- Fondatoarea stilului opera/ gotic simfonic, trupa suedeza Therion si-a castigat prin perfectiunea compozitiilor si imbinarea dintre clasic si metal un loc special in istoria muzicii moderne. Pentru spiritul inovator si originalitatea compozitiilor sale, Christofer Johnsson, mastermind Therion, este comparat cu Igor Stravinsky. Trupa totalizeaza 21 CD-uri editate pana in prezent, iar DVD-ul Celebrators of Becoming (2006) s-a clasat pe locul 2 in topul din Suedia;
- Therion este cap de afis la cele mai mari festivaluri europene si a participat la primul festival opera-metal sustinut la Opera din Toronto. In 2007, Therion va porni intr-un turneu european de promovare a noului album, Gothic Kabbalah, ce va fi lansat pe 12 ianuarie 2007.
- Intotdeauna cu un pas inaintea timpului, Therion este considerata principala sursa de inspiratie pentru existenta in prezent a unui numar mare de trupe metal simfonic, aparute dupa 1996.

Ceramica neagra de Marginea

2008-10-30T13:32:00.000+02:00

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

Vizitam Bucovina a treia oara si din nou ploua; raurile se umflasera, podurile se rupsesera; ca sa ajung din Suceava in Campulung trebuia sa ocolesc prin Radauti, dupa care un drum serpuit traverseaza Obcina Mare, culmineaza in pasul La Palma (Ciumarna) si coboara apoi spre apa Moldovei.
Am trecut pe sub zidurile Sucevitei, insa n-am oprit. In comuna Marginea, vestita pentru ceramica neagra ne-am energizat cu o cafea si am vizitat atelierele mesterilor din centru de ceramica.

Intr-o incapere cu zeci de oale inca nearse, asezate ca niste clone pe scanduri sa se “zvinte” lutul proaspat modelat, doi mesteri manuiesc gramajoare de moloz tuciuriu; iau materialul , cam cat poti apuca cu o mana voinica, il trantesc pe roata ce se invarte in continuu, si mainile lor incep sa-l mangaie; si in cateva secunde, ca prin minune, o forma incepe sa se iveasca; in cateva minute devine o cana, sau o vaza ce se rasuceste cu viteza si se transorma incredibil de docila; cand crezi ca-i gata, o apasare mai adanca a unui deget sau pod de palma si schimbarea e radicala. Intreb daca pot face poze, nu-I nici o problema; stau si privesc fascinata cum viata ia nastere din pamantul negru lipicios.
Bucata informa de lut devine o cana din care bei apa dulce de izvor, o carafa pentru vinul vesel, o vaza pentru flori; spriritul ludic al taranului da si forme neasteptate: o girafa cantatoare, familii de porcusori guitind speriati.
Vasele sint apoi arse in cuptoare, pe plite de fonta. Unele sunt tratate (smaltuite) si pot tine apa, altele insa nu, au doar functie ornamentala; acum doi ani imi luam o cana butucanoasa si dupa o indelunga folosire, partea de jos unde apa ramanea mai mult timp incepuse sa se destrame.

Alaturi, magazinul de desfacere a produselor finite. Rafturi pline cu nenumarate forme, traditionale sau moderne.
Mestesugul ceramicii negre isi are radacinile in vreme getodacilor, iar localitatea Marginea este cea mai renumita din tara noastra pentru producerea prin vechiul procedeu de ardere inabusita si prin lustruirea ulterioara cu piatra de rau a vaselor; geografic, localitatea are o pozitie privilegiata din punct de vedere al olaritului: inconjurata de paduri, avand un sol argilos si strabatuta de apa Sucevitei, natura da oamenilor cele trei elemente magice necesare olarului : lutul, apa si focul.
In perioada comunismului s-a incercat inabusirea acestui mestesug, detinerea unei roti de orar fiind considerata infractiune; multi s-au lasat atunci de aceasta meserie, altii au practicat-o pe ascuns.
Lutul negru are un procedeu special de ardere. Dupa arderea oxidanta (in care lutul devine rosu (lutul cunoscut ) se introduc in cuptor lemne de brad si de molid si toate gurile de aerisire se astupa; arderea aceasta inabusita dureaza 10 ore, timp in care lutul se impregneaza cu oxidul de carbon si capata, in functie de anumiti factori (distanta de focar, materialul combustibil, etc) nuante de la cenusiu metalic la negru intens.

Ornamentarea vasului se face prin impresiune (se imprima in vasul nears un model) sau prin lustruirea cu piatra de rau. Vasele au forme echilibrate, simple, frumoase.
Cand am pornit din nou la drum, urma sa plimbam dupa noi, in porbagaj, cateva cani, o vaza si o pasarica cantatoare care ciripea frumos in functie de cat de mult ii dadeai sa bea.(o ingenioasa pasare din lut, un fel de fluier traditional care scoate trill-uri diferite in functie de cata apa ii torni pe cioc).

Cetatea Fagarasului

2008-10-30T13:18:00.003+02:00

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor. 2006.

Inceputurile pe pierd in pacla timpului, Fagarasul fiind atestat documentar penrtu prima data in jurul anului 1291; datorita pozitiei prielnice, situat in cenrul tarii, fagarasul se dezvolta rapid; Cetatea a fost contruita in 1310 din ordinul lui Ladislau Apor, voievodul Ardealului. Pentru a tine piept invaziilor tatare si turcesti, si initial era o constructie din lemn.

Originea numelui cetatii este controversata; unii spun ca numele ar veni de la “FOGAR”, numele unei contructii daco-romane anterioara cetatii, veche de mai bine de un mileniu; o alta varianta ar fi derivarea lui din “fa garas” care inseamna “ban de lemn” ; marele istoric Nicolae Iorga spune ca numele ar veni de la padurea de fag care exista candva in vecinatatea satucului. De-a lungul existentei sale, cetatea a trecut prin mai multe stapaniri.

A apartinut, pe rand, domnitorilor romani (Vlaicu Voda, Mircea cel Batran), apoi principilor ardeleni si, în cele din urma, habsburgilor. Pozitia sa strategica deosebit de importanta a transformat-o rapid într-un punct de rezistenta impotriva raidurilor otomane si tataresti.

Structura actuala i se datoreaza principelui transilvaniei, Stefan Mailath care in 1538 schimba constructia din lemn cu una din piatra si caramida. Apoi, dupa 1699 Cetatea Fagarasului trece în mainile hasburgilor. Era o vreme cand forticatiile sale nu mai faceau fata evolutiei tehnicii militare, iar noii proprietari au transformat-o in castel-palat in timpul domniei Mariei Tereza (1740-1780), aspectul sau devenind foarte asemanator cu cel actual.

Cel mai important stapanitor al cetatii a fost probabil Mihai Viteazul, care, bucurandu-se de multa sustinere din partea populatiei locului, isi va adaposti aici familia si pe sotia sa, D-na Stanca, pana in 1601.

Nici timpurile moderne nu au lasat batranele ziduri sa odihneasca in liniste. Cetatea a functionat cu diferite utilitati pana în 1961. Din 1965 este transformata în muzeu si, desi a fost supusa unor lucrari de renovare în anii '80, este uitata si lasata în paragina dupa 1989.
Adevarul tragic este ca, între 1948 - 1960, cetatea a fost folosita ca închisoare pentru detinutii politici de catre regimul comunist, multi dintre cei încarcerati aici pierzandu-si viata. Interesul strainilor pentru batrana cetate nu s-a lasat nicodata asteptat. În ciuda delasarii autoritatilor locale de dupa '89 si a distrugerilor suferite în aceeasi perioada, au existat tot timpul grupuri de pasionati din afara tarii care s-au aventurat pana aici ca sa admire ceea ce odata era un edificiu impunator. In ultimii ani frumusetea si atmosfera speciala si plina de forta a batranei cetati a facut sa fie folosita ca platou de filmare pentru cateva filme straine printre acre si Dracula2000.

Am regasit Cetatea intr-o dimineata de toamna, o duminica plina de soare si pace; o senzatie ca acea constructie n-ar putea fi clintita de nimic, si-a facut loc in mine; inconjurata de un sant de aparare plin cu apa in care isi oglindea fara de grija zidurile caramizii, raspandea in juru-I pace si lumina.
Am patruns pe pod, I-am dat rotocol, I-am cercetat fiecare coltisor al primei incinte, fiecare sala tenebroasa, fiecare culoar cu acoperisul cazut prin care se alergau ciorile, am urcat la catul de sus unde am gasit urmele “utilizarilor mai moderne “ alea acestui edificiu istoric; Apoi am patruns in curtea interioara; o terasa restaurant, o muzica populara fagaraseana, 2 care de lemn ornamentale, un put larg dezafectat si o caricatura de spanzuratoare, poate ramasa in urma vreunei filmari… si multa modestie atat in sensul pozitiv cat si negativ al cuvantului. In stanga, imediat ce patrunzi in curtea interioara, se afla intrarea in Muzeul Tarii Fagarasului.

Inchei cu cateva imagini, si cu marturisirea ca am simtit in cele cateva ore petrecute acolo, forta unui trecut de care poate am uitat, atagat inca de cate o caramida prafuita , si un fel de demnitate muta care pulsa fara sa-i pese de Timpul care incet … incet dar sigur …

Cheile Orzei, cele mai inguste chei din Bucegi

2008-10-30T13:14:00.001+02:00

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor

Ialomita izvoraste dintr-o pestera din masivul Bucegi: Pestera Ialomitei. Dupa aceea, o ia ne-linistita la vale. Se lateste in lacul Bolboci, dupa care se subtiaza ca sa treaca prin cheile Zanoagei si apoi rasufla usurata la Scropoasa. (lac cu 6 ha suprafata) .

Pasemite nu stie de cheile Orzei care o asteapta la o aruncatura de bat mai la vale. Intre peretii ingusti si inalti, firul de apa mai ca-si da sufletul, nu mai oglindeste cerul si abia mai respira subtire. ( scriind aceste randuri imi amintesc brusc de fascinatia mea de copil de a privi in ape oglindirea cerului nemarginit; mi se parea pe vremea aceea ca cel mai frumos lucru din natura este cerul si incercam sa patrund adanc cu ochii in el, cat mai departe, sa despic straturi peste straturi de albastru si uneori, uimita, descopeream o pasare mica cat un punct infim negru intr-un imens albastru).

Cheile Orzei sint cele mai inguste si spectaculoase chei din Bucegi. De-a lungul lor (aproximativ 1 Km) merge o “poteca” suspendata, construita din barne pe schelet metalic, folosita de muncitorii de la baraj; cheile nu sint in traseul marcat.

Barajul de la lacul Scropoasa a fost contruit in 1930, are o inaltime de 27 m si o lungime de coronament de 6 metri.
Am ajuns acolo intr-o frumoasa zi de primavara, care se intampla sa fie pe la inceputul lui februarie anul curent. Din Moroieni, venind dinspre Targoviste, drumul face stanga pe un drum forestier spre taberele Caprioara, Cerbul si Vanatorul, cam 7 km. Merg cu un prieten proaspat proprietar de permis auto si de Renault Megan, exersam pornirea din rampa si am usor emotii pe portiunile mocirlos inghetate.

Tabara Vanatorul e pustie, nu avem unde si nici ce manca.
Pornim spre cabana Scropoasa, poteca urca lejer, zapada e doar putina. Ba mai gasim si flori. Frecvent, atentionari de “Zona frecventata de ursi”.La o raspantie, poteca marcata face dreapta si urca muntele Orzea pentru a cobora apoi spre lacul si cabana Scropoasa.
Noi continuam urcusul, cautam putin poteca si intram in cheile Orzei, monument geologic; Sint foarte inguste, iar o platforma care sustine poteca din barne le strabate la o inaltime considerabila deasupra apei. Lemnul e ud, alunecam din cand in cand; uneori rasare soarele si lumineaza peretele de stanca; e frumos; in partea de sus, exista un tunel care strabate muntele si razbate direct la lac. Desi nu avem frontale, speram sa fie deschis sa putem trece dincolo; ar scuti o coborare pana la bifurcatie si apui urcusul pe traseul marcat. Ca sa nu mai vorbesc de “aventura” de a trece fara lumina printr-un tunel ingust si marunt, pe alocuri mai mic decat un stat de om.
Din pacate la cativa metri de intrarea in tunel, o poarta metalica sanatoasa ne taie hotarata calea si degeaba o mangaiem si rugam, nu se deschide asa ca cedam cu intelepciune, facem cale intoarsa, urcam muntele prin zapada care se topeste, trecem pe versantul nordic ceva mai inzapezit, H isi pune parazapezile, eu prefer sa merg cu grija cat sa nu-mi intre zapada in bocanci.La cabana Scopoasa nu mancam pentru ca nu e nimeni; Nici macar urme in fata cabanei nu sint; lacul e verde, “scaldatul interzis”, doua rate salbatice aterizeaza pe apa si plutesc straine si singure; cam pustiu.

Un gratar ars si ruginit, niste scaune asteptand mesenii, apa curge de pe acoperisul cabanei, si noi stam si mancam o banana ratacita prin rucsac si o bucata de graham cu seminte de dovleac.

Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la vremurile de glorie ale cabanei, cand grupuri de turisti cu fesuri colorate , cu rucsaci cu cadru exterior de aluminiu si cu corturi in forma clasica , nu de iglu populau vecinatate cabanei. Altitudine 1205 m, 80 de locuri de cazare; toate goale.

Nici tipenie de om.

Culori de aur in Cozia

2008-10-30T13:03:00.002+02:00

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor. 2006.

Muntii Cozia, masiv delimitat in vest de muntii Capatanii prin culmile Frasineiului (aici se gaseste cunoascutul schit de calugari Frasinei unde accesul femeilor nu este permis), Dosul Pamantului si Plaiul Mesteacanului, vegheaza de veacuri, (bineinteles ) defileul batranului OLT. Il vezi de departe, ca pe o cetate cu varf stancos si poalele imbracate de paduri.

Un munte cu un climat ceva mai bland, poate si datorita izolarii sale si altitudinii maxime de doar 1688m , cu poteci largi la poale, ca niste vechi drumuri de carute pe care, mergand acum cateva saptamani imi imaginam cum defilau meditand cu sute de ani in urma, calugarii manastirilor TURNU si STANISOARA.
Dealtfel zona nordului Olteiei este vestita prin vechile ei asezari monahale, printre acestea numarandu-se si Manastirea Cozia, ctitorita in urma cu mai bine de 600 de ani de Mircea cel Batran. Manastirea are zidurile scaldate de apele adanci ale Oltului, si intre zidurile ei linistite s-au format de-a lungul anilor mii de calugari.
Intamplarea a facut sa o revad intr-o zi de sambata, cand traficul turistic era maxim, oamenii se perindau cu aparate foto pana in fata altarului, cateva fotografii in fuga, amintiri langa o icoana decolorata si apoi ieseau, aruncau un banut in fantana norocului si paraseau lacasul pentru o mai savuroasa bere la terasele de langa asezamant.
Un mic anunt , la intrarea in biserica anunta ca “in sfantul locas nu se oficiaza casatorii”. Am pornit mai departe , catre manastirea TURNU, cu chiliile ei sapate in piatra muntelui. Accesul cu masina este foarte usor, treci Oltul mai sus de Cozia pe baraj si faci stanga pe langa tabara cu acelasi nume; dupa un mic tunel sapat in stanca ai ajuns.
Cladita la poalele Stancii Lui Teofil, intens traficata de creinciosi de pe la orase, manastirea Turnu este intr-o din ce in ce mai evidenta evolutie spre spiritualitatea moderna si nu s-ar putea spune ca dispretuieste binefacerile modernitatii; langa micile casute ale calugarilor se ridica semeata o constructie termopanata, catre care accesul strainilor este strict interzis. Ar fi meschin sa ma plang, m-am bucurat ca am putut lasa masina in incinta manastirii, intr-o larga parcare.
Nu zabovim prea mult aici, si incepem un urcus pe branci , printr-o vegetatie bogata, pe triunghi rosu care marcheaza ceea ce, dupa 4 ORE de chin si desfatare vizuala totodata, aveam sa simt ca este Golgota noastra. Traseul acesta, pe “cumpana apelor” , care duce de la Manastirea Turnu pana sus la cabana Cozia (1573 m altitudine) se numeste Drumul Soimilor; si sincer, mi-as fi dorit sa fiu soim!

A fost cea mai frumoasa padure de toamna pe care am vazut-o vreodata; un soare linistit patrundea printre frunzele dese si totul era AUR! Abia mai sus, in zona fagilor, padurea a devenit desfrunzita, rece, tulpinile cenusii si netede lasau sa patrunda printre ele un soare galbui si indiferent si un miros de iarna. Frunzele cazute formasera un covor gros , rosu, care ne ingreuna urcusul. Si cum dintr-o parte se adunau nori negri de furtuna, se pusese si un vant aspru care te patrundea pana-n oase si care intr-o clipa alungase ultima urma de vara . Pe cat era de frumos peisajul, pe atat de mult urca adrenalina vazand norul negru ce se lasa dinspre munte si drumul ramas pana la statia meteo Cozia.
La cabana am ajuns pe intuneric, si ca prin urechile acului am scapat de ploaia ce a inceput sa cada imediat ce ne-am lipit de soba fierbinte din sala de mese.
Cabana Cozia are 50 locuri de cazare; e recent renovata, camerele sint foarte bine izolate , captusite cu lemn iar un foc din 3 busteni de fag in soba de teracota, facut inainte de culcare a produs atata caldura incat a fost la un pas de a ne face sa ratam un somn binemeritat. Din pacate, cabana nu are apa, iarna singura sursa fiind la bucatarie. De pe Cozia peisajul este superb; asta o stiu eu, pentru ca am mai fost; dar a doua zi peisajul era o ceata groasa, laptoasa si incapatanata. Asadar, n-am vazut nimic decat o droaie de catelusi pe langa cabana. Pe Cozia poti urca si cu masina, exista un drum forestier destul de bine intretinut. Nu insa si pe zapada. Deasemenea, pentru iubitorii de senzatii tari, exista si un traseu nemarcat, cu portiuni de catarare, pe Coltii Foarfecii. Acest traseu incepe de langa Manastirea Stanisoara.
Noi am coborat pe marcaj Banda Rosie, pana la manastirea amintita mai sus, un drum frumos, picant, destul de solicitant; o ceata cenusie aducea o atmosfera tarkovsky-ana; In curtea manastirii un calugar isi tragea alene picioarele culegand din cand in cand cate o para cazuta pe jos; bune perele, moi si dulci; nu am considerat inoportun sa-mi astampar setea si foamea cu cateva.

De la Stanisoara spre Turnu, poteca e lata si la curbe intarita cu piatra; cu simt de raspundere construita; te poti plimba pe ea chiar si cu bicicleta. Si usor accesibila pentru orice varsta.

Si as mai aminti un detaliu simpatic: la un moment dat, pe un stejar batran, erau 3 marcaje alaturate: Rosu, Galben si Albastru.
Si as mai spune si despre cabanier, care o data la 2 saptamani urca la cabana pe traseul Stanisoara. Iarna , mai ales, e greu si ne povestea ca nu de putine ori s-a intamplat ca, din cauza viscolului si a zapezii mari, sa faca in loc de 4 ore, o zi intreaga pe drum.
Greu de imaginat o astfel de viata, cand stai intr-un confortabil habitat artificial.

Rarau, on si off-road

2008-10-30T12:59:00.001+02:00

Publicat in Ghidul Romanilor, 2007.

Mic jurnal de Bucovina
Ziua 3

De ce am inceput cu ziua a treia-a? Poate pentru ca in toate povestile 3 e numarul norocos, poate ca sa ma joc, poate pur si simplu… au fost 5 zile, de fapt, insa intr-una n-am facut nimic.

Toate s-au petrecut la poalele Raraului, muntele simbol al Bucovinei . Fiecare dimineata o petreceam privind varful Rarau si padurile de la poale. Fiecare pranz il luam pe prispa inaltata a cabanei si in lipsa de altceva ne clateam ochii cu varful Rarau.
In fiecare seara urmaream luna cum inainta in mica despartitura dintre varf si un varfulet de deal ce se interpunea intre noi si munte, se ascundea in padure si iesea pe partea cealalta.
Intr-o singura zi am urcat. Si aceasta a fost a treia.

Ne-am urcat in Renault-ul vechi de 20’jde ani, am coborat in Campulung, cativa Km spre stanga si iata-ne pe drumul forestier ce urca din Pojorata la cabana Rarau. Ca sa fiu sincera, planul era sa ajungem pe Giumalau ( cu care aveam eu o socoteala mai veche) ; era un soare strident, desi inca dimineata; drumul forestier plin de gropi ne-a pus sangele in miscare si ne-a dezmortit muschii bratelor in rotirile rapide ale volanului.
Vaci prin tufisuri, paraie cristaline, aerul mirosind a rasina. Sa urc cu masina pe munte, rusinos lucru pe care, acum cativa ani n-as fi crezut sa-l fac. La un moment dat drumul ajunge pe partea sudica a muntelui si da intr-o sa ce face legatura intre Rarau (la est) si mai greoiul lui vecin, Giumalau de la vest.

De aici porneste traseul spre varful de 1857 m; dar ceva (un soi de lene) se pune de-a curmezisul in mine; oprim masina in drum (ocazie cu care il si blocam) si ne punem la sfat. N-am chef. Pur si simplu, ma terifiaza ideea de a ma duce pana pe varful plicticos si a ma intoarce pe acelasi traseu . Nu ma recunosc, si totusi asta simt.
Ca un fel de pacaleala, hai sa mergem pana la cabana-hotel Rarau (inca 2 km) si vedem pe urma.
Bineintele ca nu ne-am mai intors si pana la urma am reusit sa-mi si iert lasitatea J
Un tur al Pietrelor Doamnei (1643m) (pe cruce albastra) si o urcare pe Piatra mica ne-a satisfacut oarecum nevoia de miscare.
De sus, peisajul era tare fain. Incercarea de a ajunge pe Piatra Mica pe o potecuta nemarcata s-a vazut poticnita intr-o saritoare deasupra careia trona un colt de stanca, cazut nu stiu de unde intre alti 2 colti si infipt acolo.
Un fluture galben se alinta la altitudine pe niste crengute de jneapan; am alergat putin dupa el pana i-am vanat o imagine in format digital. Ce s-o fi intamplat cu el in crunta furtuna care a incepul la, cam o ora dupa intalnirea noastra?
Un alpinist pregatea traseele pentru concursul de catarare ce va incepe intr-o saptamana. Grupuri de pusti in tenisi se intreceau in bravuri tocmai pe acolo; crapaturi imense in stanca aduceau spre suprafata un aer rece-ingetat si umed.
Pietrele Doamnei. Am auzit de ele intr-un text didactic, in scoala primara. Imi amintesc si acum senzatia vizuala care mi-a ramas in urma textului lui Geo Bogza: In alte locuri pot fi munti mult mai mari sau fluvii mai puternice, marea sau oceanul, aici Raraul reprezinta dimensiunea fundamentala a lumii, latura cosmica a vietii si a istoriei.
Pietrele Doamnei, stanci golase si stranii, ale caror legende s-au pierdut in uitarea timpului si in trecerea oamenilor … Legenda flacarilor ce izbucneau din inima muntelui cand cineva incerca sa gaseasca comoara ascunsa de domnita ce fugea ingrozita din calea turcilor s-a sters… incet, dupa ce multi din cei care au pornit incautarea acestei ravnitei comori si-au gasit linistea de veci pe munte, nestiuti…

Trei limbi de foc, se zice, că se ivesc din pământ îndată ce începi a săpa, ş-apoi s-arată ştima comorii. Atunci urlete şi vaiete s-aud în văzduh, şi, de-i ziuă, soarele se întunecă, şi, de-i noapte, stelele s-ascund şi furtunile pornesc din câteşpatru colţuri ale ceriului, ş-apoi în praf şi pulbere se prefac oasele nenorocitului ce-a cutezat să atingă odoarele domneşti. (Convorbiri literare, anul II, nr. 6, 15 mai 1868.)

Stima comorii s-a ascuns astazi inapoi, in haurile muntelui, si tinerii ce trec razand pe poteca pietruita nici ca gandesc la asa lucruri fantastice.
Norii se aduna, tuna bubuind. Cheia in contact, rasucita cum trebuie si fuga, catre vale; coboram spre sud, pe langa schitul Rarau, prin satul Chiril in Valea Bistritei Aurii.
Drumul si tunetele ne dau dureri de cap dar asta nu inseamna ca nu ne oprim sa ne potolim setea in jgeabul unui izvor curat si sa mai fac cate o poza doua, catre Giumalaul atacat de nori, catre pajistile verzi strident sau catre un cal acoperit cu folie de plastic pentru a-l apara de ploaie.
Chiril, dreapta, Zugreni , rulam pe asfalt spre Vatra Dornei si catre preparatele delicioase cu smantana . Ploua urat, cade grindina mare, Bistrita e murdar-ciocolatie de la viiturile namoloase de pe munte.

In Dorna asteptarile gastrice nu ne sint inselate. Papilele gustative inebunesc cu totul la contactul cu ardeiul iute, lacrimam si transpiram in timp ce o ploicica iute vine si se duce .

Dar…
Podul din Iacobeni e rupt. Asta inseamna ca drumul catre casa, scurtul drum prin pasul Mestecanis ce ocoleste Raraul pe la est ne face cu mana si ne spune “Adios!”. Politia rutiera ne redirectioneaza prin Holda si apoi Ostra; nici n-am auzit de ele, cautam pe harta, mai e mult pana in Campulung, mult si e deja seara. Noua ruta traverseaza zona de conjunctura intra Rarau si muntii Stanisoarei, la est de cel dintai; adica exact diametral opus . Revenim in Zugreni, Chiril, noroc ca nu mai ploua; dar Bistrita e involburata si pamantie, din padurile de brad se ridica valuri de ceata, atmosfera e halucinanta.
Trecem prin Crucea, fosta exploatare miniera. Paragina, o mare paragina.
Drumul prin acele sate uitate intre munti (Ostra, Tarnita, Stulpicani) e renovat ( ce noroc! ) dar e al naibii de salbatic, si parcus dupa apusul soarelui iti scoate in fata imagini … provocatoare: constructii miniere si cladiri parasite, ca dintr-o tara a nimanui, incremenite intr-o moarte infailibila (citesc ceva mai tarziu ca din Tarnita s-a exploatat minereu de uraniu, si , ca fapt divers, lucratorii ieseau la pensie cam pe la 30 si ceva de ani), un cal tacut si fantomatic in mijlocul drumului, in bezna unei paduri (bine ca n-am dat in el); o forma alba , ivita din bezna unei margini de sat, pe care in cautarea mea interioara de a o asocia cu ceva cunoscut o facusem sa fie un semn de cale ferata. (cu toate ca logica din mine imi semnaliza o ineptie) si care s-a dovedit a fi un fund de vaca .
Frasin si revenirea in civilizatie. Inca 16 Km pana in Campulung + inca 5 pe drumul de munte spre cabana. Ajungem rupti la 22.30 dupa ce-am ocolit, pe toate partile posibile, muntele simbol din sudul Bucovinei.Noroc ca podul rupt de viitura din Vama (intre Frasin si Campulung) fusese redat circulatiei cu o zi inainte, ca altfel cred ca vizitam in noaptea asta si vestitele manastiri din nordul Bucovinei .

Un ochi rade, altul plange

2008-10-30T12:52:00.003+02:00

Publicat in Ghidul Romanilor. 2006.

Sa inchidem ochiul stang si sa privim cu ochiul drept, cel vesel-optimist.

Plecam intr-o sambata dimineata, 5 intr-o masina frumoasa…cu muzica buna, si multa veselie spre Balea, cu trecere prin Vidraru; ne propunem sa ajungem seara la Caltun, iar a doua zi sa atacam Negoiu. Ma ia cu tremurici in stomac cand ma gandesc ca o sa fiu iar in inima muntelui. Abia astep! La Vidraru e senin si frumos, plin de oameni relaxati, care se trag in poze ca sa aiba amintiri fumoase; barajul se vede intins, si linistit, coplesitor; statuia de tinichea, la picioarele careia si urcam ca sa admiram panorama, il vegheaza “plina de energie”. Mananc un porumb copt si unul fiert (50 mii impreuna); buni, chiar buni!

Mai departe.
Drumul serpuieste, cu intoarceri neasteptate, admiri cascada din fata si brusc iti dispare din campul vizual; o cauti si o gasesti fix in spatele tau ; deschideri largi, pajisti verzi, cate un norisor apare de dincolo de creasta; FRUMOS! Circuli alaturi de alti iubitori ai muntelul, spre lacul Balea; Tunelul lung…si la capatul lui, TRANSILVANIA!
Un alt aer, o alta lumina, cam inorat si cetos, e drept, e si un pic de zapada pe marginea drumului; dar nu ne lasam coplesiti de nimic; ne dam catrafusele jos si hai in cabana, unde ne echipam de drum, bem o cafea pe terasa si admiram lacul , nu mancam prea mult sa nu ne vina greu urcusul; alaturi, un grup de cehi (cred), slabi, cu picioare lungi si subtiri, pline de muschi, cu priviri vii si cu rucsaci imensi; e si o fata printre ei, balaie, cu trasaturi cam aspre dar cu o fatza atat de plina de viata incat e foarte frumoasa. Pornim!

Abia pornim ca se porneste si ploaia. Ne punem goretex-uri, pelerine, parazapezi si continuam. Nu ma afecteazaprea mult ca ploua, sint destul de bine echipata; din cand in cand cate un fulger, dar e ok; In creasta insa, ajungem cu totii cam flescaiti. La fiecare pas pe care-l fac, apa imi trece printre degetele, de sub talpa deasupra talpii; cand ridic piciorul se scurge inapoi; Asta se intampla in bocancul meu, de parca talpa mi-ar fi un filtru actionat de un piston; apa circula in voie curatindu-mi spatiile dintre degete; ma simt curata, nu si uscata insa! Decidem: coboram si ne incercam norocul in Crai!
Go back; ne ia ceva timp sa ajungem inapoi jos; fulgera si se cam simte; inteleapta hotarare, zic eu; Jos sintem uzi pana in chiloti, ne inghesuim in masina…si hai!
Oprim pe o pajiste insorita si inverzita, proapat cosita, sa mancam; Muntele se vede foarte fain, senin spre est, negru spre apus. Ne intindem toate lucurile la uscat, sacii de dormit, si ne relaxam fericiti.

Merg desculta prin tarana, iarba cosita miroase crud, dulceag, si rustic. Dintr-un magazin satesc imi cumpar niste papuci de plastic la 50 mii, dumnezeiesti, si renunt la bocancii de aproape 4 milioane.

Seara ajungem in Plaiul Foii, punem corturile pe intuneric, dorm in masina, ghemuita pe scaunul din dreapta, dar dorm ok. Dimineata dupa un mic ness cu un strop de palinca de prune, pornim spre “lanturi” cu speranta ca “the yahoo thunderstorm” or sa ne lase in pace astazi; De la jumatatea lanturilor facem cale intoarsa: vine nor negru de peste munte, nor negru si dinpre fagaras; mai mult ca sigur ca de unul din ele nu vom scapa); coborarea pe lanturi nu mi se pare asa de grea cum credeam ca e; Prima ploita ne prinde in refugiul Spirlea, o lasam sa treaca si coboram apoi la cort; un “2 litri” de lapte de la o stana cu vaci ne mangaie stomacelele; admiram caii care pasc liberi si matasosi in lumina soarelui de seara, si vacile blande care se lasa mulse in mijlocul drumului.

La cabana Plaiul Foii mancarea e buna si diversificata: “fasolea in paine” arata exotic, bulzul este MARE si fierbinte, creasta Craiului se vede stancoasa , senina si proaspat spalata. In Bucuresti ne intoarcem cu trenul, R si D raman in Sinaia; Cum sa spun, suntem norocosi pana la capat si prindem ca prin minune rapidul de Cugir, intarziat , la o ora (si anume 22) cand nu mai aveam nici o speranta sa gasim ceva spre Bucuresti)
A fost frumos! Sincer!

Si acum …
inchidem ochiul drept si relatam ce a vazut ochiul stang pesimisto-carcotas: Plecam cu o mica intarziere din Bucuresti; La Vidraru e plin de romanasi.
Ce fac? Nu-I greu de ghicit; se dau jos din masini si fac poze; unii urca pana sus la statuie; fac poze, normal; mananca porumbi fierti; fac si eu poze, mananc si eu porumb.

Cand cobor, imi pica ochii intr-un colt la lacului, pe “o chestie” imensa, inecata, putrezita si umflata, plutind printre “pet-uri” adunate de curenti. Cred ca e o vaca, totusi este doar o speculatie de-a mea, n-as baga mana in foc; deasupra, fix deasupra, o reclama la restaurantul “plutitor”de pe lac, cu “preparate traditionale” si o sageata in jos care ne indica directia: 300 m pe lac; ce FRUMOS!!! Deja imi lasa gura apa…
Mai sus, serpentine, serpentine, tunel, capatul si luminita din capatul tunelului (stiu, super cliseica “sintagma”, dar ce sa fac, mi s-a infipt bine in cap in ultimii ani). Ce era la luminita din capat? CEATA, PLOAIE, maldare de zapada de o parte si de alta a drumului; fuga in cabana sa ne echipam de drum, comandam niste cirbe pentru inceput dar in urma unei “altercatii” cu sefu-ospatar sintem dati afara din cabana; servim totusi o cafea si ne uitam la lac “printer picaturi”; ma uit si la oameni: ma amuza; coboara ca niste robotei, pe marginea lacului, fac cateva poze si urca la loc; e ciclic,. Toti fac asa; ma intreb ce gandesc…J Pe langa mine trece un tata de familie, in papuci, cu burta in fata si cu un zambet fara adancime insa plin de siguranta pe chip; in urma lui vin o femeie blond-vopsita, fara expresie pe fata, FARA EXPRESIE, de parca n-a avea nici un gand in cap; ma uit la ea si ma infior; si o fetita tinuta de mana, care nu stie ce sa creada; e putin derutata. (sint rea? ) el merge inainte si stie bine ce e cel mai bine pentru familia lui. Isi tarsiie calcaiele papucilor si zambeste.

Pornim spre creasta, ne ploua pana sus, ne ia naiba de frig, ne ingheata degetele de la miini si ne flutura apa prin bocanci; daca ar fi lapte cred ca s-ar face unt la cat o filtrez printre degetele de la picioare; In cresta , cand ne uitam la ce ne asteapta, facem cale intoarsa; N-am zis ca ne dam batuti, si “facem cale intoarsa si pornim spre Piatra Craiului). Intr-o pajiste din Podisul Transilvaniei, pe langa satul Carta, oprim, scoatem totul la uscat, ca tiganii, si ne simtim bine. Seara ajungem in Plaiul Foii, punem corturile pe intuneric, dorm in masina, ghemuita pe scaunul din dreapta, am sacul de dormit ud rau si spre dimineata ma ia un tremurat de nu ma vad; mai am si gatul intepenit, scaunul unui “peujeut 307” nu e cel mai confortabil pt somn.
Ma energizez cu un mar si un nes cu palinca, “Romanian rustic coffee”.
…….. Aici partea e comuna cu cea de mai sus; ……..

La coborare din Crai: ne luptam in sabii, ma urc pe niste trunchiuri de fagi tineri cazuti peste parau si ma dau huta tinandu-ma de crengi de brad, alunec si cad; incerc si reusesc sa trec peste frustrarea ca n-am ajuns pana in creasta, dar ma bucur ca mi-a placut traseul si-mi propun sa vin cu proxima ocazie, si sa-mi iau si bicicleta cu mine!
Admir animale domestice in semisalbaticie: cai care pasc printre masini si gunoaie, vaci blande care se lasa mulse fara pudoare in mijlocul drumului, un tauras in momente de intimidate cu o vaca neagra, admir spiritul “gospodar” al celor care si-au plantat ZECI de corturi pe aici si pe langa corturi copacei si plante si gardulete… Ce sa mai zic; ma grabesc sa ajung la servici, MA TOT UIT LA CEAS CA E TARZIU SI M-AM INTINS CU SCRISUL CAM MULT, nu-I asa :) ?

Finalul e comun cu cel de sus.

Si acum, deschideti ambii ochi! Un ochi plange, altul rade. Intrebare: CE FAC CEI DOI OCHI IMPREUNA?

Nivel Ridicat de adrenaliana la Dorna Xtrem #2

2008-10-30T12:49:00.001+02:00

Publicat in Ghidul Romanilor. 2007.

Mainile pe ghidon, strang cu putere, picioarele puternice si flexibile, echilibrul si rapiditatea reactiilor nu dau gres, fundul iti salta la fiecare hop si rade de fericire cand "gaseste saua" cum se exprima Ionut, unul dintre organizatori de la salvamont Dorna.
Adrenalina iti pulseaza in vene si te face sa reactionezi cum nici tu nu crezi ca esti in stare; cam asa imi imaginez eu, cu saracie de imaginatie ca simte un biker care coboara cu vreo 40 km/h printre santuri si copaci.
Stiu ce inseamna a merge pe bicicleta, sunt insa nivele si nivele de intensitate a trairii; si pentru majoritatea oamenilor, senzatiile raman de nebanuit daca n-au pus in viata lor fundul pe o sa .
17-19 august 2007, Vatra Dornei a gazduit a doua editie a Cupei Dorna Xtrem
Evenimentul a devenit deja cunoscut printre pasionatii genului astfel ca participarea a fost la nivel national; de pe rampa de PORNIRE din varful Dealului Negru si-au dat drumul, pe un traseu accidentat si provocator de 3 km, peste 50 de concurenti, bine pregatiti, de la cluburi de ciclism din toata tara.

Si daca iti imaginezi ca acest nord al tarii, intins de-a lungul si de-a latul Obcinelor Bucovinei iti poate oferi doar vacante in care sa te bucuri de privelisti blande si de preparatele culinare imbietoare te inseli destul de mult; raurile, muntii, pantele abrupte sau traseele line de creasta, padurile seculare, hergheliile ascunse la marginea padurilor umbroase cu pasunile grase iti ofera nenumarate ocazii de a-ti pune sangele in miscare intr-un rafting ametitor, o pedalare lejera pe varf de deal, un zbor cu parapanta sau un galop entuziast purtat in spatele urmasului lui Pegas.

Am petrecut doua zile minunate in Vatra Dornei, fotografiind, vorbind, observandu-i si incercand sa-i inteleg pe cei care, in cautarea de a-si trai din plin si frumos viata, aleg unul din aceste sporturi numite extreme; e intr-o oarecare masura amuzant ca un parapantist il numeste pe bike-er extrem, iar bike-rul, teluric , crede despre zborul cu parapanta ca este riscant .
Aproape sigur, in momentul in care sportul este integrat in viata lor, niciunul nu gandeste despre sine ca face ceva extrem . E doar un mod de a trai si de a privi in jur.

Si , cum zicea mai in gluma mai in serios unul dintre ciclistii de la Vatra Dornei: Cu cat esti mai aproape de a-ti pierde viata , cu atat sportul respectiv e mai frumos!

In varful Bucegilor

2008-10-30T12:42:00.002+02:00

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor. 2007.

Idea de a-mi petrece weekendul intre zidurile paralelipipedice ale cetatii nu fusese deloc una fericita. Caldura ma ucisese. Cascade de sudoare curgeu de pe mine, voia buna se stingea incet, incet.

Asa ca duminica, la ora 5 cand ceasul a sunat indiferent, desi rupta de oboseala, m-am urnit din pat, mi-am gatit ceva pentru la munte si am plecat.Cafeaua slaba si aerul racoros mi-au adus zambetul pe fata. Conduceam cu o stare de libertate si seninatate in minte cum nu mai simtisem de ceva timp. La 9.30 eram la baza potecii ce urca din telecabina din Busteni pana la Babele. Nu-mi stabilisem un traseu clar, aveam la mine o carte, o revista foto si izoprenul pentru lenevit la soare pe platou.

Jepii mici (asa se numeste traseul de sub telecabina Busteni), desi poate cel mai solicitant dintre traseele de patrundere in Bucegi dinspre Valea Prahovei, era, ca de obicei, tranzitat de grupuri de turisti, ca un bulevard.
In general evit acest traseu, tocmai din cauza ca, fiind atat de accesibil, ai sanse sa intalnesti oameni care n-au nici o treaba cu muntele. Insa fiind singura, am ales sa urc pe o cale cunoscuta, pe unde nu puteam avea mari surprize iar riscul era redus spre zero.
Intr-adevar. Surprize n-am avut. Clasicele grupuri de pantofari, asa cum ii numesc cei care mai merg pe munte pe ratacitii pe poteci montane cvasi-turisti, incaltati in adidasi firavi, umpleau poteca raspandindu-se pe vale. Treceam pe langa ei si, fara sa vreau auzeam replicile lor taraganate ; o doamna in opincute rosii isi felicita fiul, un pusti acneic care daduse drumul dintr-un casetofon portabil unor racnete maneliste
”Bravo, bine ca ai pus niste muzica! “

Fortandu-ma sa scap cat mai repede de grupurile galagioase, treceam pe langa ele in viteza maxima iesindu-mi din ritm, lucru care, pana la urma, s-a simtit: oboseala m-a cuprins spre sfarsitul traseului, insa ma pot lauda ca, strangand din dinti sa ies cat mai repede de pe ruta ultra circulata, am urcat in 2 ore si jumatate traseul preconizat pe marcaje ca fiind de 4-5 ore.
Cand incepusem urcusul, chiar la intrarea in padure, am salutat un tip care manca linistit sandwisuri, asezat pe o buturuga. (pe munte, cei care se intalnesc se saluta chiar daca nu se cunosc).
Mai sus m-a ajuns din urma, am schimbat cateva cuvinte si a mers mai departe; insa la iesirea din padure m-a asteptat si drumul in ziua aceea l-am continuat impreuna.
Eu voiam sa ajung la Omul, singura insa nu m-as fi hazardatt la o coborare lunga catre sfarsitul zilei riscand sa ma prinda noaptea. El nu mai fusese niciodata pe varful Bucegilor.
Asa ca propunerea mea l-a tentat, si dupa o ora de plaja la Caraiman, ne-am pus lucrurile in rucsac si am pornit.

Am ocolit Babele la mica distanta, m-a intristat sa vad Sfinx-ul, monument al naturii, calarit de turistii ajunsi cu telecabina pe platou, si care se voiau imortalizati alaturi sau pe colosul de piatra.
Vanturile si lipsa de respect a oamenilor il degradasera. L-am lasat in urma si am mers mai departe. Poteca pe platou, pe drumul de vara, e SUPERBA.
La un moment dat, dupa Costila, face o curba larga spre stanga din care poti vedea Acele Morarului iar in vale se zareste poteca marcata serpuind pe Valea Cerbului. Apoi poteca de platou se inscrie intr-un urcus lejer spre cel mai inalt varf al Bucegilor, Omul (2504m).

Aici era plin. Oare de ce ma mai mira acest lucru?
Am baut un ness, dulce ca sa-mi refac glicemia, am mancat turtele mele de graham, nelipsite de la munte, am admirat muntii din jur, am aruncat cu regret o privire catre turnurile Malaiestului (pe unde mi-ar fi placut sa cobor) si am pornit-o la vale intr-un soare bland ce-si incepuse drumul spre apus. Poteca pe Valea Cerbului ne-a purtat prietenos, crutandu-ne genunchii, pana in Busteni.Pe un tapsan inierbat ne-am jucat cu niste magarusi pofticiosi. Ceva mai jos, am stat vreo 15 minute sa admiram un urs ce pastea linistit pe versantul opus, dincolo de valea putin adanca, sub Acele Morarului. Avea blana de pe gat alba. Cel putin asa se vedea de la distanta de la care-l observam, o ceafa argintie.Apoi am coborat tacuti, pana in drumul ce face legatura intre Busteni si Gura Diham.

Era plin de corturi pe pajiste, oameni alungati de caldura in mijlocul naturii.Veneam de undeva de sus si incheiam excursia in fata garii. Unul pornea spre Brasov, altul spre Bucuresti. O zi frumoasa, inedita, scurta si lunga in acelasi timp, o zi in care am ras din toata inima, am transpirat cu fiecare bucatica de epiderma, am tras de mine, o zi de la care nu asteptam nimic deosebit si care , in darnicia ei, mi-a redat toata seninatatea din mine.

Pe poteci stancoase, in Crai

2008-10-30T12:23:00.003+02:00

Un articol de Irina Cristian, publicat in Ghidul Romanilor. 2007.

Pentru mine, Craiul (Piatra Craiului) este muntele care poate oferi totul; de la pasunile verzi care imbraca poalele stancariei dinspre vest, presarate cu mesteceni albi si branduse, la grohotisurile interminabile unde-ti infrangi instinctul de conservare si te lasi sa aluneci pe pietre ca pe zapada; drumetului de week-end, mai mereu grabit, Craiul ii ofera padurea racoroasa dar si creasta alba, cu hornurile ei stancoase, soarele arzator la propriul, naluca unei capre negre, peisajele incredibile spre Fagaras, Iezer, Bucegi si Leaota, Postavaru, Piatra Mare, satele din valea Branului.

Cu atentie daca privesti din creasta Nordica, zaresti Cetatea taraneasca de la Rasnov, micuta, cocotata pe un deal, cetatea atat de semeata daca mergi la poalele ei sa o admiri.

Am cunoscut Craiul in timpul studentiei, si l-am indragit pe loc; imi amintesc cum, cand mergeam la munte, imi lipeam palma cat puteam de strans de piatra alba, sa-I simt pulsul, viata din ea. Am invatat sa respect muntele, sa-l iubesc, sa-l admir si sa ma tem de el. Am invatat asta nu din carti, ci mergand pe potecile lui.
Tot acolo, am cunoscut cea mai mare curatenie a sufletului, a gandurilor, a inimii, a trupului chiar (minunata si revigoranta e baia intr-un izvor sloi de gheata, dupa un drum pe care il termini obosit, transpirat); si tot pe munte am experimentat cea mai mare acuitate a perceptiilor sensitive, a mirosului, a culorilor, a sunetelor de tot felul, a frigului si a arsitei, a setei, a foamei, a dragostei. Muntele te apropie de viata, de viata ta, de viata altora, cum poate nimic altceva nu o face. Pentru ca muntele te curata, te curata de tot balastul si te lasa proaspat si copil. Te invata sa iubesti si sa respecti. Pe munte, oamenii care se intalnesc pe traseu se saluta, si isi vorbesc ca vechi prieteni de parca s-ar sti de cand lumea. Mi-era dor, un mare dor de Crai. Imi doream din toamna sa merg sa dorm in creasta, de cand imi luasem un sac de dormit din puf si voiam sa-l testez. Am plecat insa sambata, abia pe la pranz spre Zarnesti; eram obositi tare dupa o saptamana de servici.

Am parcat masina la Cabana Gura Raului, si am inceput urcusul spre cabana Curmatura (1470m) spre seara; in larga poiana a Zanoagei am trecut printre mioriticele turme de oi, (aurii in lumina soarelui ce se apropia de apus) si de porci rozalii. La Curmatura, am facut un popas de 15 minute, incercand sa obtinem ceva informatii despre traseul spre refugiul Varful Ascutit, despre ora la care se face bezna, am cumparat si o harta si am mai avut si timp sa admiram cetele de turisti galagiosi din jurul cabanei; si-am pornit. Stiam ca ne va prinde noaptea pe drum, ne astepta un urcus de vreo 3 ore, parte prin padurea deja aproape neagra, parte pe poteca stancoasa si abrupta, cu traversari de grohotis. A fost frumos, desi pe ultima parte greu. Ne-am straduit putin sa ne mentinem moralul cand, la ultimul indicator, unde speram sa ne anunte un 5 minute pana la refugiu, am aflat ca mai avem vreo trei sferturi de ora.

Frontala n-am aprins-o, am urcat la urmele de lumina ale crepusculului, sperand intr-un rasarit de luna. N-a fost sa fie, insa am preferat sa ma orientez la doza de lumina pe care mi-o oferea natura, ca sa pot avea o vedere de ansamblu. Daca as fi aprins frontala, as fi cautat la raza chioara marcajul, din piatra in piatra, fara sa mai pot percepe ceva dincolo de cercul de lumina al lanternei. Astfel, cu ceva experienta mai veche in traseu, am reusit sa ajungem pe la 11 noapte sus in crasta, la Varful Ascutit. Refugiul micut era plin ochi. Noroc ca aveam cort; in vantul aspru care batea cu putere, am reusit intr-un final sa-l agatam pe o fasie de 1,5 metri de asa numit pamant (stancos), intre stanca si refugiul .
L-am ancorat de colti de stanca, iar pe marginiile foliei spulberate de vant, am pus pietre sa tina cat de cat. Cu greu si doar daca erai norocos, reuseai sa infigi cat de cat un cui care sa si reziste. La un moment dat, imi ingetasera atat de atre degetele ca n-am mai putut sa le misc, iar dintii imi clantaneau incontrolabil; dar eram vesela si cand ne-am pus izoprenele in cort, si ne-am desfacut sacii, deja eram ca acasa, chiar daca vantul sufla din toate partile prin interiorul cortului. Nu-mi luasem sacul de puf, n-am vrut sa car mult bagaj; aveam cel mai subtire sac al meu, unul de vara, si un costum-salopeta de schi; am crezut ca n-am sa pot dormi de frig; dar, bagata in sac, cu cagula din polar pe cap, am adormit instantaneu, si pana dimineata am gustat unul dintre cele mai dulci somnuri ale mele.

Chiar daca dimineata ma dureau toate oasele, eram totusi odihnita; ne-am facut o cafea la primus, am mancat ceva, ne-am strans locuinta mobila si am pornit .
Am ales sa parcurgem o portiune de creasta si sa coboram pe la Turnuri spre cabana Curmatura, un traseu de coborare frumos, cu portiuni expuse, care cu siguranta nu te lasa sa te plictisesti. In plus, iti ofera si satisfactia unei coborari macar un pic piperate, in care te mai tii de un lant, mai incaleci o stanca, mai intalnesti clasicii pantofari care nu stiu unde merg si ce-I asteapta si te intrebi ce-o fi cu ei pe acolo; dar nu-ti permiti sa te bagi prea tare, pentru ca sint insotiti de un ghid bun cunoscator in ale muntelui (iertata-mi fie malitiozitatea, nu stiu insa daca si in ale naturii umane; am auzit povesti cu oameni care nu mai fusesera pe munte si care au ramas blocati de spaima, agatati de un lant infipt in stanca, negasind puterea sa se mai miste nici inainte nici inapoi, si care au stat asa mult si bine; nu insa totul trebuie luat in tragic, nu? De ce sa nu privim lucrurile cu o doza mai mare de derizoriu?)

La cabana o pauza bine meritata, cu bere, ceai cald, mancare si leneveala. Am admirat cei doi Saint – Bernard indolenti si rasfatati , si un cuplu de batrani batrani ce coborau de pe munte; el, doar in pantaloni scurti, etala un corp ca de piatra, ea, ca o tinerica, purta un rucsac sanatos peste un costun de baie ce imbraca un corp bine format, si tanar . Au mers sa dibuie un cui pe care-l batuse el in sindrila cabanei, acum cine stie cati ani. Pe munte, ai ocazia sa gasesti atat tineri care-si incrusteaza numele in scoarta copacului (fara sa stie ca asa il omoasa) sau si-l picteaza cu vopsea pe stanca cenusie, cat si veterani, ce vin aici sa regaseasca potecile dragi si cabane la a caror constructie, poate, au contribuit. Si unii si altii strabat muntele, il impart; iar muntele ii primeste pe toti, asa cum stie el. Am coborat prin prapastiile Zarnestiului, chei inguste, spectaculoase, pline de trasee de alpinism si care ofera privirii, ca intr-o sectiune, marturii ale proceselor de formare a acestor munti minunati. La iesirea dintre peretii de calcar, o pancarta apela la intelegerea turistilor de a nu deranja linistea locului cu masinile lor, si o bariera frumosa, nou vopsita, bloca accesul auto in chei. Parcarea de langa, era plina.

Cei cativa kilometri pe care i-am mai avut pana la masina i-am parcurs destul de repede. Genunchiul ma durea din ce in ce mai tare. Am plecat lasand muntele pulsand de viata in spate, ne-am urcat in masina si-am luat calea Bucurestiului, oras batran care ne astepta cu bratele deschise; sper ca ma voi smulge din imbratisarea lui seaca si caniculara cat mai curand pentru o alta iesire.

Toamna, in Piatra Craiului

2008-10-29T12:44:00.003+02:00

Articol publicat in Ghidul Romanilor. 2006.

Am mai coborat cativa pasi; peisajul era minunat, trebuia sa-l vad in intregime. Ma oprisem fascinata si … admiram…

cand deodata s-a auzit metroul, venind, si marea aceea imensa- imensa de oameni a inceput sa forfoteasca fericita.

In ciuda febrei musculare am coborat scarile si m-am amestecat printre ei. Ieri eram in Crai. Poate ar trebui sa-mi scriu impresiiile la fata locului, defazarea chiar si cu o zi imi perturba perceptiile.

Eram in Crai, cum spuneam, si totul era simplu. N-am sa spun cum ma simt eu pe munte; ma tem sa nu fiu prea poetica, ori astazi poezia se mai ascunde doar prin manuale, pe buzele vreunul indragostit demodat dar indraznet si poate pe coardele unei chitari in vreun refugiu din creier de munte. Un strop de cinism este indispensabil pentru un strop de atentie.

Si pentru ca nu stiu exact cum sa leg lucrurile despre care vreau sa vorbesc, am sa le insir cu virgula si liniuta, in continuare: *Traseu prima zi: Plaiul Foii – refugiul Diana – Braul Caprelor- La Gavan –Padina Popii –Diana- Plaiul Foii.

*Traseu a doua zi: cautare prin padure a potecii nemarcate catre Ref. Sperantelor, intalnirea primei “momai” din cariera mea turistica (momaie =gramada de pietre care marcheaza o poteca)- Ref Sperantelor, coborare pe Jgheabul Nisipos.

*Febra musculara, ceea ce mi-a dat o senzatie plina de munte.

*Intersectarea cu mai multi participanti la Maratonul Pietrei Craiului, figuri eterogene de la “foarte bine antrenatul-foarte bine echipatul” pana la “hai sa vedem si noi cat ne tin curelele”. As mai vrea sa scriu despre:

*Cum miroase aerul pe munte (dar oare cum sa scriu despre asta?! ), despre cum iti bate inima, si cum iti curge transpiratia pe fata si despre impulsul subit de a trage un chiot de bucurie…

*Si despre cum e sa mergi pe un traseu nemarcat, sa te bucuri de el si sa te intrebi ce ai facut cu simtul pericolului, oare pe unde l-ai pierdut ?

*Si despre maratonistul care dupa 5 ore de alergat singur prin padure (maraton=38 KM) si care in timp ce ne depasea pe poteca pieptisa spre Diana ne-a marturisit intr-un acces confesional ca”asta e incercarea vietii lui” si a trecut mai departe..

*Si despre pustii care coborau in nas pe grohotisul Braului Caprelor cu rucsacii aprovizionati varf cu bere. *Si despre scarile “sisifice” de lemn infipte in efemera poteca a padinii popii.. Deasemenea, mi-ar placea sa scriu si despre:

*Cum e sa iti dai drumul pe grohotis ignorand instinctul de conservare

*Cum e sa mergi noaptea prin padure si sa canti cat te tin plamanii pentru ca un pui de frica sta pe langa tine si vrea si el sa creasca mare. *Despre cum e sa mergi pe o poteca si dupa o cotitura a stancii sa dai nas in nas cu linistea in timp ce ochii se focuseaza cu greu pe intinderea alba a stancariei

*Despre cum e sa te bucuri de soare pe undeva pe creasta incercand sa te cuibaresti cum poti mai bine intr-o scobitura a stancii si sa-ti infigi mainile in manusi…si despre inca vreo cateva lucruri…dar ma tem sa nu fiu prea poetica! :D Pa! A doua zi a nins la munte.

Ziua Nationala la cabana Negoiu.

2008-10-29T12:34:00.002+02:00

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor. 2006.
E 7.45 dimineata si un ger care n-a apucat sa fuga odata cu noaptea printre brazi imi ingheata degetele. Respir pana-n adancul plamanilor aerul rece cu un usor miros de rasina, linistea si forta muntelui.padurea vuieste in surdina din vaile pe unde curg paraie.Ma uit la creasta zimtata a Strungii Ciobanului, de sub Negoiu, la vaile largi; nu e multa zapada si vremea e perfecta pentru urcat pe varf. La cativa zeci de metri de refugiu e cladirea cu priciuri; acum cativa ani chiar era folosita, am dormit intr-un noiembrie in ea, e drept , intr-un frig cumplit insa tot era mai bine decat acum, cand sta sa se darame.

Cabana Negoiu e cam la 150 de metri distanta de la refugiu, la o altitudine de 1546. “In 1881 Siebenburgische KarpathenVerein (SKV, Societatea Carpatina Transilvaneana) ridica prima casa de adapost de pe muntele Serbota. Inaugurarea are loc la 10 septembrie, Negoiu fiind considerata prima cabana din Fagaras” citesc pe Alpinet. In timp a fost loc de popas pentru primii calatori care au batatorit potecile muntelui. Acum e o constructie solida din piatra si beton, cu doua etaje, si 149 locuri de cazare in camere de 2-10 paturi, cu dus cu apa calda(poti beneficia de el contra sumei de 40 000 lei vechi), cu sala de mese incapatoare si calda, si curent electric de la microhidrocentrala proprie.

Langa cabana a inceput un caine sa urle si ceilalti il acompaniaza prin latraturi. Pe langa mine trec grupuri, in drum spre Negoiu. Cum stau nemiscata, nu ma vad si-I petrec cu privirea si ma cuprinde un soi de regret ca nu am echipament de iarna. Vremea e perfecta pentru urcat pe varf,zapada mica si inghetata, numai buna pentru coltari si fara risc de avalansa. Ma impac totusi cu gandul ca am o viata intreaga in fata, nu merita sa risc, sa ma grabesc; e mai intelept sa am mai intai o pregatire fizica si echipamentul de rigoare.

Ieri am incercat totusi sa urcam pe Serbota; act de curaj, sau de inconstienta? Cert e ca fara nici un fel de echipament de iarna , s-ar putea spune ca ne-am pus intr-o oarecare masura viata in mainile norocului. Pe poteca erau urme de urs, inghetate, probabil cu cateva zile in urma posesorul lor urcase in creasta. In momentul in care pojghita de gheata nu mai putea fi sparta decat cu pioletul unuia dintre baieti, am decis sa coboram la cabana. Aveam sa aflam mai tarziu ca , la Balea, in noaptea dinspre sambata spre duminica un veteran salvamontist si-a pierdut viata intr-o actiune de recuperare a echipamentului unui turist salvat in caldarea Capra. Lungi discutii si regrete in miez de noapte; e bine sa urce oricine pe munte, oricat de neavenit? E drept sa-si piarda viata un batran om al muntelui incercand sa indrepte greselile unui “inconstient” care poate nici nu realizeaza ca moartea a trecut pe langa el? Ce e bine si ce nu, ce e drept si ce-I nedrept e greu de spus,iar in lipsa unor masuri bine gandite si bine aplicate poate ca nu mai are nici o importanta sa venim cu astfel de judecati postume. De cand merg pe munte am invatat un lucru: Muntele , are viata si legile lui.

Si mai presus de toate daca vrei sa te primeasca, ar fi bine sa-l respecti. Cand esti pe teritoriul lui , sa ai in suflet teama si indrazneala in acelasi timp. Iar prin teama nu inteleg in nici un caz lipsa curajului. Ma duc sa beau o cafea in cabana; mai arunc o privire Negoiului luminat de soare si ma patrund de o senzatie pe care n-o pot defini, ceva ce seamana cu un inceput de viata, simt ca mi se umple sufletul cu o bucurie puternica.

Penteleu, un revelion inghetat

2008-10-29T12:18:00.002+02:00

Un articol de Irina Cristian, pentru Ghidul Romanilor. 2006.

Se apropie sarbatorile, Craciunul, revelionul, intalnirile cu familia, colindele… Planificam plecari , ne dam peste cap sa rezervam ceva pentru noaptea de revelion . Ieri m-am intalnit si eu cu prietenii mei, sa vedem in al noualea ceas unde ne petrecem sfarsitul de an, si, uite asa, mi-am amintit de anul trecut. A fost in Penteleu.

A fost pentru prima data cand nu m-am interesat unde ma duc, nici cum va fi, nici care sint exact conditiile, nici cum e drumul, si in mare masura, nici cu cine voi petrece inceputul Unui An Nou. Si-am plecat, 6 oameni, cu 6 bagaje mari, in dimineata lui 29 decembrie 2005, dintr-o obscura autogara bucuresteana, cand inca nu se luminase de ziua, catre “Penteleu”. Sa fiu sincera, stiam vag ca Penteleul e in zona Buzaului, ca ne vom caza la o cabana meteo, ca vom merge cam 15-17 km pe drum frostier pe langa caruta cu bagaje; iar de unde calul nu va mai putea urca, vom lua bagajele in spate si vom merge pe jos;

Si-mi aduc aminte ca am citit candva intr-o carte de advertising ca omul are tendinta de a completa de la el cu ce crede spatiile goale, si ca omul inca mai crede in minuni; cu totii ne-am imaginat ca, caruta ne va lasa la cateva sute de metri de cabana. Ca sa divulg secretul, am sa spun de pe acum ca n-a fost chia asa. Insa nu aveam cum sa stim in acea dimineata insorita, eram veseli si eliberati, speram intr-o distractie binemeritata dupa un an greu , calatoream intr-un autobuz cam harbuit; eu ascultam colinde intr-un mp3 player si citeam filozofii zen din care-mi amintesc un singur lucru: sa nu faci nimic daca porneste dintr-un impuls sau motivatie egoista, si ma aflam intr-o mare incurcatura, intrebandu-ma care oare sint lucrurile care nu au strop de egoism in ele, si daca nu gasesti astfel de actiuni, ce-ar trebui sa faci…sa nu mai faci NIMIC ?

Era soare, nici un fir de zapada, nu semana a iarna dar atmosfera era de inceput de sarbatoare, se simtea zumzetul si nerabdarea, oamenii se retrageau acasa si nu aveau nici o grija; Cam pe la 2 dupa amiaza am coborat intr-un sat unde ne astepta caruta, un cal slabanog inhamat la ea, carutasul cherchelit un pic si cabanierul-meteorolog cu cainele lui, un puiandru de ciobanesc mioritic de toata frumusetea, zburdalnic si plin de viata.; si-un soare de primavera imprastiind lumina printr-un aer de gheata; si cateva dealuri in fata noastra; cautam din ochi muntele, si faptul ca nu l-am vazut, plus un pic de experienta m-au facut sa relizez ca vom avea drum lung;

N-am zabovit mult, si-am pornit cu pas voios , 8 oameni, o caruta incarcata varf cu bagaje, un cal si un caine , pe un drum desfundat, noroios la inceput…plin de gheata cand s-a lasat seara, incarcat de zapada cand s-a facut intuneric, presarat pe ici pe colo cu urme mai vechi sau mai proaspete de urs; Era prima data cand vedeam cum arata urma de urs. N-am s-o uit! si nici senzatia, desi recunosc ca amintire ei s-a estompat. Calul a clacat intr-un final, asa ca la lumina “frontalelor” (lanterne care se prind cu elastic pe frunte) si a stelelor am incarcat bagajele in spate si am pornit. N-am fost singura care si-a imaginat optimist ultima parte a drumului. Aveam 2 rucsaci si o sacosa. Pe ultima am legat-o de rucsacul din spate, unul din rucsaci l-am luat in fata. Si-am mers 3 ore. 3 ore prin frig si bezna, cu frica in sange, cu adrenalina la maxim, cu vointa stoarsa la limita pana am scos si ultima picatura din ea, repetandu-mi ca trebuie sa ajung sus; mai ma linistea cand si cand faptul ca, cainele era linistit. Asta insemna ca nu-I nici un urs pe aproape.

Sint lucruri pe care nu le intelegi daca nu le traiesti. A fost pentru prima data in viata mea cand am simtit ca nu mai pot. Cand s-a vazut intr-un varf de munte lumina de la cabana, ne-am crezut scapati, ajunsi; a mai urmat insa o ora, si ultimii 20 de metri chiar credeam ca nu-I voi mai putea face. Imi apucam cu miinile pantalonii si-mi trageam piciorul in sus, stangul, care incepuse sa ma doara. A doua zi era fresh cu totii; si fericiti; Am jucat carti, sah , mima, am baut vin, am vorbit, am taiat lemne si am stat la caldura, am baut vin, am facut gratar in soba. Afara era 1 grad Celsius si ploua; adia un vanticel ata de prietenos ca daca indrazneai sa iesi afara dadea cu tine pe jos; si-un nor negru cenusiu, si-o pacla deasa.

A treia zi a fost STICLA. Dupa ploaia din ajun, noaptea s-a facut un senin, si prin urmare un inghet strasnic. Dimineata era superb, am iesit afara fericita sa pozez cristale de gheata si soarele cu dinti, cum zic batranii de la sat, dar un inghet care-ti patrundea ca o gheara pana-n maduva oaselor (imaginati-va expresia in sensul ei propriu) m-au facut sa ma intorc repede in cabana. Tot in ziua aceea am urcat pe varful Penteleu; cabana e la peste 1600 m.. Cred ca erau, daca-mi amintesc bine, -16 grade Celsius. Ne-am dat cu sacii pe zapada, am ascultat povesti la gura sobei, cu ursi care veneau aproape de cabana; zilele au trecut repede; daca ar fi sa enumar ce activitati am avut, n-ar fi multe; petrecerea de revelion a fost o masa mare intr-o bucatarie in care cu greu respirai aerul de rece ce era, cu un brad adus de afara in care zapada nu avea de gand sa se topeasca. A fost frumos! Am coborat in ultima zi si am cantat si recitat tot drumul ( cei 17 km) ca sa alung ursii din cale. Si-ntr-un final am ajuns intr-un bar satesc unde am asteptat 2 ore un autobuz, care ne-a dus intr-o gara pustie, cenusie, de unde am luat un tren , nu-mi amintesc bine ce tren pentru ca in gara pustie am baut o bere cu cantitate dubla de alcool. Cand ne-am deschis telefoanele au inceput sa curga sms-uri cu urari de bine si de an nou fericit. Voi unde faceti Revelionul?

Racos, un alt fel de vulcani noroiosi

2008-10-29T12:06:00.003+02:00

Un articol de Irina Cristian , publicat in Ghidul Romanilor 2006

.....

Singura problema a fost ca am uitat instantaneu cum se numea localitatea, retinand doar vag ca era pe langa Sighisoara. Mi-a trebuit ceva mai mult de un an sa gasesc locatia exacta si sa aflu cateva detalii in plus, astfel ca sambata 5 aug), dimineata, porneam intr-un accelerat de Satu Mare, urmand a cobori in Augustin. (prima statie dupa Brasov). Eu si fotograful D… N-are rost sa amintesc ca plecarea din Bucuresti s-a facut alergand ca disperata pe Maniu, dupa troleu, cu rucsacul pe un umar, cortul intr-o mana, aparatul foto agatat de gat, o folie de fas, portofelul si o galetusa cu ardei umpluti intr-o punga strans tinuta la piept deoarece in viteva imi bagasem degetele in ea si o rupsesem si cheile si telefonul starnse in pumn ca nu cumva sa-mi sara din buzunarul unde le indesasem initial; am prins troleul, am prins si trenul, am ajuns in Augustin unde colegii de calatorie nemti ne-au ajutat spontan sa ne aruncam bagajele din tren, pe motiv ca trenul oprise deja si noi nefiind pe faza nu eram pregatiti sa coboram. Augustin e … Sincer, m-am intrebat de ce opreste acceleratul acolo. Augustin e un sat cu cateva case, foarte multe de tigani. Un mic magazin la 1 minut distanta de gara. Un sat sarac, asta mi-a fost impresia. Impresie insotita de o senzatie usor neplacuta, putin cam complicat de descris in cuvinte. Multi oameni cu carute. Case cam darapanate. Puteam astepta trenul sprea racos, un personal ce venea cam peste 2 ore dar..indragostiti de natura, am pornit pe jos, pe un drum de tara de vreo 11 km. la umbra unui plop am mancat un pic, apoi un tigan cu o caruta cat o lada care mergea dupa lemne la padure s-a gandit sa ne ajute si ne-a luat cu el. Si asta, chiar cand ne marturiseam unul altuia impresia ca oamenii nu par demini de incredere, ca sint cam colorati… iar eu incercam sa-mi fac curaj ca si ce daca sint colorati, asta nu inseamna ca sint si rai. Tiganul avea un calut mic si sprinten, si o mare nevoie sa vorbesca; laitmotivul calatoriei a fost “ intelegeri si neintelegeri intre sateni” ; astfel aflam ca tiganii se inteleg mai bine cu ungurii decat cu romanii, ca romanii au pamant dar pleaca la oras si prefera sa-l lase nemuncit decat sa-l dea in arenda tiganilor; ca primarul e ungur si fff gospodar, ca el, tiganul are 4 vaci si duce laptele la laptaria facuta de primar in sat, mai scoate un ban; ca el nu fura, ca e pocait, ca se intelege bine cu romanii; E prietenos si deschis, ne vorbeste intr-un fel simplu si natural despre toleranta , cu o voce molcoma cu accent ardelenesc; "nu mai stie tiganeste", ne spune; El nu fura, si totusi merge cu caruta sa "fure" lemne din padure. E bun prieten cu padurarul; ma gandesc ca nici macar el nu considera ca face ceva rau; lemnele sint din padure, sint ale tuturor, si lui ii trebuie lemne pentru iarna, "vreo 15 metri de om". …as face putina filozofie aici, despre ce inseamna furat la tigani (atat de "acuzati") si ce inseamna "furat" la romani, dar ma abtin … Mergen printru-un mic defileu, pe langa un Olt micut si foarte tulbure, in zdruncinaturi de caruta; privesc crupa stralucitoare a calului si peisajul verde din jur, imi ajunge din cand in cand la ureche cate un "Hai tata…" adresat calului. Cam pe la jumatatea drumului coboram. Si continuam pe jos cu rucsacii in spate, nu mult pentru ca se pune o ploaie sanatoasa! (anuntata ce-I drept la meteo dar ignorata cu optimism de catre noi). Ne adapostim in padure. Urcam rucsacii intr-un copac, incropim un acoperis din folia de fas si asteptam pana ce folia se patrunde sin incepe sa ne ploua "in casa". Ploaia de vara care nu trebuia sa tina mai mult de o ora se cam intrece cu gluma, asa ca intindem cortul, ce sa facem? Tre’ sa spun ca nu-I simplu sa intinzi un cort vechi pe ploaie, te umpli de pamant, te uda de nu te vezi, iti mai ploua si in cort, cuiele nu intra neaparat cum trebuie dar asta e mai putin important, ti-e frig…dar cand te vezi in cort si incepi sa te schimbi in haine uscate parca e ceva mai bine; Socul a fost cand am vazut ca era abia ora 15. Asa ca neavand ce face am dormit pana la 18. Turna cu galeata! Tuna infiorator. M-am trezit la un moment dat cu o intrebare "subconstienta" in minte, fara vreo radacina logica, poate venita din vreun vis: "de unde atata apa?" si zau daca gasea vreun raspuns -:); cortul parea ca va pica sub rafalele de ploaie; bine ca a rezistat … Te la 6 se mai domolise, chiar ne intrebam daca a iesit soarele. De unde… Trecea o lunga turma de oi pe drum, cam "plouate si fara chef" , am scos nasul si m-am uitat la ele, dupa care m-am bagat la loc in sac; deodata glasul ciobanului ajunge la noi "tunator" : "Baaaah, daca ramaneti acolo la noapte vine ursuu!" Am stat si am cugetat; nu parea sa glumeasca; adica m-am gandit ca unui om care umbla prin ploaia aia, si care-ti arunca scurt un "la noapte vine ursul" fara alte "inflorituri", nu prea-I arde de glumit. In plus, toate stanele aveau vreo 6-7 dulai agresivi aferenti. Sa strangi cortul pe ploaie si s-o iei din loc e si mai naspa. L-am strans si l-am ingesuit cum am putut in husa. Am mers in sandale prin balti fara sa-mi mai pese, tremurand prin ploaie , ne-a luat ceva timp sa scapam de caiinii de la o stana care, desi pastram un contact vizual ferm se apropiau la 2-3 metri de noi, asa ca nici nu se punea problema sa le intoarcem spatele. Cam pe la 8 am zarit primele case din Racos. Am avut un noroc chior ca la prima casa unde am intrebat cum ajungem in sat si daca au cumva idee de cazare, au acceptat pana la urma sa ne ofere gazduire o noapte; si astfel am dormit la tanti Rozi, unguroaica casatorita romanul Nicolae, proprietari a vreo 40 de iepuri, 2 purcei si 2 caini sanatosi pe care noaptea ii lasau liberi prin curtea imprejmuita cu gard de sarma ca sa-I apere de hoti. Asta insa nu inaite de a ne intreba de cateva ori "daca nu suntem ucigasi", intrebare la care…orice raspuns ar fi sunat aiurea; si totusi, ca s-o linistim am incercat unul negativ. (m-am gandit ca la ora aia nu era o idee buna sa faci glume:)) ) La tanti Rozi am mancat seara o farfurie de ciorba groasa de fasole-teci, castraveti murati, un lichior de capsuni facut in casa; dimineata oua ochiuri cu slanina si la pranz o portie de taietei cu branza dietetici; si am ascultat de vreo 6-7 ori acealeasi lucruri ; si am dormit binisor intr-o liniste desavarsita. Toate astea la un pret de "cat vrem noi" . Am vrut 500 si a fost OK. In Racos nu sint pensiuni, si oamenii nu prea cazeaza straini; Nu e indicat sa pui cortul in salbaticie, umbla ursul pe acolo; cel putin asa am auzit. La vulcani. Zona este vulcanica. Sint cateva cariere: bazalt, granit, o roca verzuie din care se face cimentul, calcar… unele cumparate sau in curs de cumparare de catre straini. Deasemenea, zona este un vechi centru dacic cu asezari mai vechi decat cele de la Sarmizegetusa: Tipia Racosului, Tipia Ormenisului, mai este si un castel feudal in zona…”dar despre acestea in emisiunea viitoare”. Ce-i drept a douaa zi nu eram in cea mai buna forma. Abia imi trageam picioarele dupa mine, am ratat cafeaua de dimineata si nu functionam tocmai ok. Am urcat abia pana la Vulcan; un "mot" care se vedea de jos din sat si care, la fata locului am constatat ca era "canionul" despre care auzisem – o mare excavatie dinamitata in conul vulcanic din care nu mai ramesese cine stie ce; roca era folosita ca material de constructie. Culorile insa sint fascinante: de la aramiu-ocru, la rosu vinetiu intens , zone de negru. Ar trebui sa auziti cum suna pietrisul asta sub bocanc, ceva scrijelitor si dur; roca e poroasa , topita si foarte dura, simti si vezi actiunea focului asupra ei. Deasupra se roteau si tipau ulii. Vegetie saraca, peisaj selenar. Straniu. De acolo am pornit pe un drumeag, la inspiratie, spre "Coloanele bazaltice". Spre sat coboarau fanete , pajisti inflorite si tapsane cu lucerna cosita. Am ajuns deasupra unei cariere de piatra, cu o gramada de utilaje, apoi mai jos am dat de o stanca imprejmuita unde presupun ca erau coloanele bazaltice. Regret ca n-am ajuns si la celelalte obiective din zona. Ceva se pusese de-a curmezisul in mine. Dar mi-am promis ca ma voi intoarce si am s-o fac! La ora 13 luam personalul spre Augustin. Back to Bucarest! Aveam sa aflu din ziare ce inundatii au fost in tara si ce furtuni … in week-end-ul asta.

Revelion la Balea Lac

2008-10-29T11:50:00.002+02:00

Publicat in Ghidul Romanilor (SUA), 2007

4 ian 2007. In Bucuresti a nins toata ziua cu furie.
A nins si la Balea, astfel ca peste cei 1.2 metri de zapada s-a mai asternut inca o jumatate de metru iar vantul adia viscolitor ; in aceste conditii bineinteles ca telecabina nu a mers, iar o parte din prietenii cu care am facut revelionul au ramas blocati acolo, bucurindu-se probabil in tihna , de inca o zi in creierul muntilor. La ora asta, probabil joaca sah, sau mima, sau carti si beau vin fiert si mananca portocale, se uita pe fereastra la pacla alba, cu nasurile lipite de geamul aburit si se roaga sa stea vantul si ninsoarea. Probabil ca din cand in cand mai arunca vreun lemn in soba.

Sincera sa fiu, simt un strop de invidie; de fapt, daca tot sint sincera, un strop e putin spus. Pentru ca eu n-am vazut niciodata muntele manifestandu-se in toata furia lui, si-mi imaginez ca probabil e impresionant. Si apoi, pentru ca mi-am dorit, intru-una din fanteziile mele nemarturisite pana acum, sa raman blocata in ninsoare, intr-un peisaj alb, intr-un colt de rai unde sa nu am nici o grija; sa nu fie vina mea ca nu pot pleca de acolo :)) si sa fiu fortata sa ma resemnez pana la urma si sa ma supun unor forte mai puternice decat mine:) A fost unul din cele mai faine revelioane.De departe cel mai confortabil dintre toate. Si cel mai imbelsugat in mancare. Si aici imi aduc aminte de supa de sparanghel, morcov si frisca, fatza razator rozalie a ospatarului blondin din tura de dimineata, salata de ciuperci si palinca ce-ti ardea gatlejul; si-mi mai amintesc ca in noaptea dintre ani am dansat aproape in continuu si as fi dansat si mai tare dar n-am reusit sa ma dezbar de toate inhibitiile, ca mi-am ars sanatos parul intr-o lumanare in timp ce ma chinuia talentul fotografic; Imi mai amintesc ca ne-am batut cu zapada dupa ce am travesat per pedes tunelul ce leaga Transilvania de Muntenia; ca in tunel am imitat stafiile si am fotografiat stalactite si stalacmite de gheata. Ca am jucat fotbal in zapada alergand cu gura deschisa si ignorand durerea crunta de gat; ca am avut doua tentative de a ma da cu schiurile dintre care cea prin bezna cu ceata laptoasa mi-a placut al naibii de mult; ca in noaptea dintre cei doi ani - 2006 care a trecut si 2007 care vine plin de bucurii - am ciocnit sampanie si ne-am uitat la focuri de artificii in creierii muntilor!Bineinteles ca apoi am facut poze si ne-am pupat si urat ca toate minunatiile din lume sa ni se intample fix in anul urmator! Ca am admirat hotelul de gheata, cu paturi de gheata, cu statui de gheata cu aer erotic inspirator ( e drept, n-am inteles prea bine daca erau pentru décor si inspiratie sau erau dintre cei care au incercat sa se bucure de placerile lumesti la temperaturi sub zero grade) si ca am baut wiski de foc intr-un pahar patratos , bineinteles de gheata.
Ca am coborat in ultima zi de la lac pana la cascada, prin nameti, printr-o zapada proaspat ninsa, unui dintre noi mai curajosi pe schiuri buna ocazie pentru incepatori sa-si aprofundeze cunostintele practice si pentru cei mai avansati sa incerce senzatii noi . Si acum, am s-o sun pe sora-mea sa-mi spuna daca nu I-a acoperit zapada de tot :)

Si am sa va urez : un an NOU MINUNAT si plin de veselie!